De ce ne rugăm în genunchi?

De multe ori, poate că ne-am întrebat de ce bunicile noastre se rugau în genunchi în biserică, dar și acasă. În fața candelei pâlpâitoare și a icoanei afumate, rugăciunea lor trecea dincolo de lumea aceasta. O rugăciune simplă, neștiutoare, o adevărată anafora populară. Ce dădea acestei rugăciuni o notă distinctivă? Tocmai faptul că se făcea în frângerea genunchilor, chip al frângerii interioare a inimii.
Bunica nu auzise niciodată de grecescul „metanoia” sau de practici isihaste și curente filocalice. Însă, știa bine un lucru: rugăciunea nu se face decât în genunchi, în stare de smerenie și de cucernicie, de liniște și de împăcare cu Dumnezeu. Pentru bunicile noastre, a îngenunchea nu era o povară – ci un mare privilegiu.
Îngenuncherea la rugăciune este o notă caracteristică religiei creștine. Iudeii contemporani Mântuitorului Hristos obișnuiau să se roage stând în picioare la sinagogă sau la colțul străzii, pentru a-și etala pietatea. Spre deosebire de această stare, Însuși Mântuitorul a îngenuncheat la rugăciunea din grădina Ghetsimani și Maica Domnului a îngenuncheat lângă Crucea Fiului ei. Sfântul Ștefan a căzut în genunchi înainte să moară ca martir (Fapte 7,60), iar Apostolul Petru a îngenuncheat lângă trupul Tavitei „și, rugându-se a înviat-o”. (Fapte 9,40). Acestea sunt exemple dumnezeiești și argumente istorice în favoarea rugăciunii îngenuncheate. Însă, mai presus de a fi o practică istorică, a îngenunchea este legat de starea noastră de spirit. De multe ori, simțim că avem nevoie să stăm în genunchi. Ceva, o putere necunoscută, un imbold, o taină și o minune ne pun în genunchi.
Într-o societate care ne hrănește cu felurite concepte psiho-sociale de genul „tu decizi”, „tu trebuie să fii cel mai puternic” „gândește liber” „we love to entertain you”, omul contemporan a pierdut imboldul și nevoia interioară de a îngenunchea. Însă, flacăra nu a fost stinsă de tot. A rămas o scânteie, o licărire sfântă în fiecare. Suntem mai mult sau mai puțin conștienți de această scânteie, dar ea pâlpâie, indiferent de cât de mult vrem noi să o stingem. Dumnezeu are momentul rezervat pentru fiecare, atunci când din scânteie se va aprinde o flacără puternică.
Un bun exemplu în acest sens este povestirea unei actrițe din Statele Unite ale Americii, un suflet care, după multe căutări, a aflat pacea stând în genunchi – lângă zidul unei mănăstiri ortodoxe. Mary McCann era un om de succes pe Broadway, un tânăr talent în plină ascensiune. Avea spectacole, faimă, bani și o viață de vedetă. Schimbarea a avut loc în momentul în care a cunoscut o trupă de teatru din România. A fost fascinată de acești oameni care, deși veneau din estul sărac al Europei, aveau ceva aparte. O lumină în ochi. „Ce au ei și nu am eu?”, s-a întrebat. Răspunsul a fost simplu: „Vino și vezi!” – așa cum i-a spus Sfântului Andrei chiar Mântuitorul Iisus Hristos, când l-a chemat la apostolie.
Nu știe bine cum s-a trezit în avionul de București. I-a plăcut ce a văzut, dar nu era cu nimic diferit față de ceea ce găsise și în alte călătorii. Asta, până când „am ajuns în lumea mănăstirilor din Moldova și Bucovina. Stând tăcută în umbra adâncă a Mănăstirii Văratic, genunchii mi s-au îndoit instinctiv și m-am trezit îngenuncheată în acel pământ binecuvântat. Pe obraz îmi curgeau lacrimile. Totul a început să se schimbe în mine. Stând în fața icoanelor Maicii Domnului, vechi de secole, am vărsat lacrimi care erau în mine de zeci de ani. Niciodată nu mai plânsesem. Nu știam că pot plânge. Simțeam că mi se frânge coșul pieptului de câte ori încercam să înțeleg ceva… inima mea își depășea limitele, revărsându-se în afară…” (Actorii și credința, Editura Lumea Credinței, București, 2013, pp. 119-123).
Era un om care nu mai stătuse, niciodată până atunci, în genunchi. O persoană asemenea nouă, cu griji, nevoi, întrebări și îndoieli. Zice un sfânt contemporan, Nicolae Velimirovici, că diferența dintre ortodoxul balcanic și sofisticatul om occidental e faptul că primul știe să îngenuncheze la rugăciune. Știe că a sta în genunchi, de vorbă cu Dumnezeu, este semn al smereniei și al pocăinței pentru păcatele sale, al recunoașterii imperfecțiunilor proprii. Îngenunchind, omul își recunoaște căderea în păcat, nevrednicia sa. Apoi, ridicându-se, se smulge din viața de până atunci, spre o nouă viață. Prin îngenunchere, omul coboară în mod voluntar în țărâna din care a fost făcut, predându-și viața în voia lui Dumnezeu. Așa ne arată și Sfântul Isaac Sirul, că „de fiecare dată când ne plecăm genunchii, arătam cu fapta că prin păcat am fost azvârliți la pământ, dar iubirea de oameni a Ziditorului nostru ne-a rechemat la cer”.
(Nicolae Pintilie, Doxologia.ro)