„La urma urmei, pentru ce iau Petrolul și Primăria banii ploieștenilor?” – se întreabă, în Gazeta Sporturilor, Tudor Octavian, punând ceea ce, în gazetăria occidentală, s-ar numi o „good question”. O întrebare asemănătoare am primit și eu, într-un talk-show al unei televiziuni locale: „De ce trebuie să subvenționeze Primăria Iașiului echipa de fotbal?” Moderatorul se străduia să obțină un răspuns conform politicii postului (anti-Nichita), recte, o condamnare a edililor care irosesc bănuții ieșenilor pe acondroplazicul fotbal bahluvian. N-a fost să fie cum s-a vrut, fiindcă-i vorba de o chestiune în care simplificările interesate nu fac decât să tulbure apele (și așa bâhlite) fotbalului românesc.
Alegerile fiind, deocamdată, departe, mi-am îngăduit să afirm că ieșenii vor musai fotbal, e dreptul lor și, la urma urmei, cineva trebuie să plătească. Dacă nu-i și nu-i de găsit investitorul călare pe cal alb care să preia activul (vai de el!) și pasivul (hipertrofiat) echipei CSMS, se ajunge la un „ori-ori” cu unic răspuns: primăria plătește nota. Altfel, cine? Poporanii au nevoie de pâine și circ. Grâu, s-a făcut. Circăraia tv n-ajunge, microbistul vrea prilej să se defuleze public, să-și țipe amorul și să-și istovească ura. Stadionul e-o supapă ce permite cât de cât descărcarea energiilor negative altfel dospind primejdios în cartiere, dimpreună cu efluviile de generoasă devoțiune către idolii cu crampoane.
Și cum civilizația momentului continuă să ignore raportarea la modele autentice, rămânând să accepte și să promoveze o scară de valori definită de costumul de baie al vedetelor 90-60-90 curtate insistent și de televiziuni, și de coloratele și spilcuitele reviste „O.K.!”, „Ciao!”, „Tabu”, „Marea dragoste” & comp., trec (ilicit) în prim-planul atenției nației înlocuitorii. Erszațul. Pe bună dreptate, Tudor Octavian se întreabă ”suntem oare cu toții nebuni?”. Astă nemăsurată iubire pentru fotbal, așa cum este ea înțeleasă nu numai la noi, presupune și un grăunte de nebunie, care, de altfel, simt că minează din când în când și pixul subsemnatului.
Articolul cu pricina ridică, însă, o problemă mai gravă, care a bântuit, încă de la jumătatea secolului XIX, și alte domenii ale spectacolului public. Da, cât se poate de logic și de legitim se pune întrebarea de ce Primăria Ploieștilor, adică, până la urmă, contribuabilul, bagă bani într-o echipă în majoritate din mercenari (Pecanha, Alcenat, Geraldo, Guilherme, Mustivar, De Lucas, Boudjema, Texeira etc.), fotbalul românesc în ansamblu tinzând astfel să devină „o competiție internă stranie, jucată de externi cărora le pasă numai de banii din România”. În urmă cu 150 de ani, la Iași se punea o întrebare asemănătoare, numai că se referea la… teatru. Primăria subvenționa copios trupe străine (italiene, franțuzești, rusești), acordându-le sume mult mai consistente decât părăluțele picurate cu lingurița în contul teatrului autohton. De altfel, și mai înainte, înșiși domnitorii Gh. Bibescu în Muntenia, Al. Sturza și Gr. Al. Ghica în Moldova au subvenționat ani în șir trupe străine, ajungându-se ca franțujii de la „Théâtre de varieté” să beneficieze de o grație financiară deloc întoarsă și către teatrul național. Este motivul pentru care, în 1839, bătrânul Costache Caragiale și-a mutat trupa de la Iași – unde credeți? – la Botoșani. Se pare că a găsit acolo mai multă înțelegere pentru actul autohton de creație, ceea aș zice că nu-i chiar întâmplător, câtă vreme, azi, aflăm Botoșanii în loja de onoare a fotbalului românesc… făr-de nici un stranier în echipă!
Sigur că realitatea vremurilor apuse era alta: teatrul românesc aproape că nu exista, abia se născuse. Și când încă n-ai, ce să faci, imporți. Numai că astăzi importăm cartofi și roșii, și ceapă, deși pământul românesc ar putea ostoi cererea de alimente a unei jumătăți de Europă, și tot așa cum lăsăm ogoare în paragină, se părăginește și fotbalul nostru. De când n-ați mai văzut un meci între echipe de „pitici”? La vremea tinereții mele, întâlnirile echipei „mari” erau prefațate obligatoriu de meciuri între formațiile de juniori-rezerve. Unde ni-s juniorii? De unde să țâșnească fotbaliatorii de azi și, mai ales, de mâine? Dacă n-avem, ce să facem, importăm: castraveți, gogonele, roșii din polistiren și jucători de mâna a treia.
Dar de ce n-avem? Asta-i întrebarea. Marea întrebarea. Răspunsul se știe. Degeaba se știe.
