De ce-mi sunt dragi oamenii din presă

Nu este pentru prima dată când recunosc public că mă simt foarte bine în preajma jurnaliștilor, chiar și atunci când contextul general este mai degrabă generator de tensiune. De-a lungul anilor au și existat, din păcate, multe campanii de presă extrem de dure la adresa Bisericii. S-au spus multe răutăți, s-au proferat calomnii și injurii, s-au manipulat date și s-au indus publicului puternice sentimente anticlericale sau anticreștine. După cum au fost și critici pertinente, binevenite. Încât e de înțeles reacția unor slujitori ai Bisericii care, atunci când văd pe cineva din presă, caută mai degrabă să evite orice formă de contact. Cu toate acestea, cunosc și clerici care nu au deloc o reținere în a intra în dialog cu jurnaliștii. Demn, cu deschidere, cu sinceritate, dar și – când este nevoie – cu replici care spun lucrurilor pe nume. Ca purtător de cuvânt al Arhiepiscopiei Iașilor, am căutat să fiu cât mai onest cu oamenii din presă și să-i ajut să-și facă așa cum se cuvine meseria. Ei s-au convins, de-a lungul timpului, că această atitudine a mea e una cu rădăcini adânci, nu de suprafață, nici de conjunctură. După cum au simțit că-mi sunt dragi, chiar și dacă nu o arăt neapărat prin ceva concret. Și am cel puțin trei motive pentru care să îi privesc astfel.
În primul rând, pentru mine presa este un mediu extrem de familiar, încă din copilărie. Tatăl meu era abonat la o sumedenie de publicații cotidiene sau săptămânale, la sfârșit de săptămână nici nu ne încăpeau toate în cutia poștală. Fiind în plin comunism, pentru a găsi câte ceva de citit trebuia să răsfoiești mult. Și le cercetam până găseam ceva demn de a fi lecturat. Atât de mult făcea parte presa din viața mea de zi cu zi, încât după decembrie 1989 am inițiat o publicație A4, cu vreo 3-4 rubrici, afișată la gazeta de perete a clasei de liceu. Evident, în anii care au urmat cumpăram și lecturam cam tot ceea ce puteam găsi pe la chioșcurile de ziare.
Perioada studenției mi-a adus și șansa de a lucra în presă. Mai întâi, a fost o colaborare cu Radio Iași. Țin minte și acum vara lui 1994, momentul primei corespondențe telefonice, intrând în direct pe acest îndrăgit post de radio. În același an am început colaborarea cu Radio Nord Est, sub îndrumarea de excepție a lui Ovidiu Șimonca. Realizam, alături de mai mulți studenți, „Opinia studențească” – „o emisiune care nu te laasăăă!”, cum spunea promo-ul. Mulți dintre colegii de atunci au rămas în presă, cum e cazul lui Claudiu Raus. La Radio Nord Est l-am cunoscut pe Daniel Buzdugan, cu inimitabilul său „Buzdugan de seară”. Aveam să aflu atunci că amândoi avem rădăcini în comuna Stănița din județul Neamț.
Din 1995 până în 1997 am fost directorul singurei publicații studențești care se vindea în campusurile universitare, prin vânzători volanți. Inițial se numea „Cuvântul studențesc”, apoi, pentru a evita o dispută privind paternitatea titlului, i-am spus „Strict studențesc”. Redacția acestei reviste s-a unit cu redacția publicației „De ce”, pentru a reînvia binecunoscuta publicație „Opinia studențească”. În această redacție activau publiciști care au rămas în lumea presei – precum Cătălin Chirilă sau Bogdan Lupescu –, dar și un Bogdan Olaru sau un Daniel Șandru, care s-au îndreptat spre o carieră în mediul universitar. Cel care ne-a unit atunci a fost profesorul Daniel Condurache. Domnia sa ne-a pus sub îndrumarea celui pe care-l numea „cel mai mare făcător de gazete” – adică Ioan Florin Florescu (ulterior a fost hirotonit preot, iar acum este misionar în Scoția). De la „Opinia studențească” m-am retras destul de repede, preocupările mele se îndreptau spre Teologie, unde fusesem admis în toamna lui 1997. Sub îndrumarea Părintelui Florescu am lucrat apoi la alte două publicații – „Biserica și problemele vremii”, respectiv „Ideea creștină”. Tot el m-a cooptat în realizarea paginii săptămânale „Monitorul Religios” din cotidianul „Monitorul de Iași” (actualmente „Ziarul de Iași”). A urmat realizarea unei pagini de religie și pentru „Monitorul de Duminică”.
Cu nostalgie îmi amintesc și de perioada în care am colaborat cu mult regretatul Florin Zamfirescu, poate cel mai complet om din presă pe care l-am cunoscut. Cu dumnealui am lucrat la cotidianul „Obiectiv” și la „Lumea Ieșeanului” înainte de a demara proiectul „Lumina” – la origine un cotidian al laicatului, cu informații din varii domenii, dar cu abordări din perspectivă creștină. Experiența mea nu s-a redus doar la zona presei scrise sau la radio. Am fost și prezentator al emisiunii „Pridvoarele Credinței”, difuzată de TVR Iași, iar acum realizez, pentru Infinit TV, emisiunea în direct „Întreabă preotul”.
Cu alte cuvinte, al doilea motiv pentru care îmi sunt dragi oamenii din presă este acela că înțeleg din propria experiență ce presupune această meserie, cât de solicitantă poate fi. Încă din 1994 mă simt parte din această mare familie. Sigur că interese politice și economice de tot felul au pus o presiune uriașă pe jurnaliști, nu puțini fiind cei care au cedat ispitei de a-și îneca în bani propria conștiință și de a-și călca în picioare principiile profesionale și/ sau morale. Unii au și ieșit deja dintr-o astfel de mocirlă – deci se poate! Nu e locul să discutăm aici nici despre continua scădere a calității actului jurnalistic, în care orice bârfă poate fi livrată ca știre sigură, cu o seninătate care mă îngrozește de fiecare dată. Știu doar că o presă liberă – cu toate păcatele ei – nu poate să lipsească dintr-o societate democratică. Și voi continua să sper că, mai devreme sau mai târziu, se vor ridica, se vor impune în acest domeniu doar cei ce merită din plin statutul de jurnalist.
Al treilea, dar nu cel din urmă motiv pentru care-mi sunt dragi jurnaliștii este pentru că întotdeauna caut să privesc oamenii de dincolo de reportofon sau de camera de filmat. Să le înțeleg problemele, să le împărtășesc bucuriile. Cu durere și cu dragostea lui Hristos caut (uneori și reușesc!) să privesc chiar și pe cei ce mă jignesc sau ironizează sistematic. Ar mai fi multe de adăugat, dar sunt multe lucruri pe care le deslușesc doar în rugăciune, le trăiesc în adâncul inimii sau chiar le cuprind în taina spovedaniei – știe Dumnezeu! Despre unele nu voi vorbi niciodată, despre altele se va vorbi doar după ce nu voi mai fi eu. Sau nici atunci.
(Pr. Constantin Sturzu, Doxologia.ro)