Pe 15 martie a acestui an, ieșind din hotelul meu din Bruxelles, am auzit oameni răcnind. Deși drumul meu nu trecea pe acolo, am ocolit colțul ca să văd ce se întâmplă, și am descoperit în fața Palatului de Justiție un grup de vreo cinzeci de manifestanți care demonstrau pentru libertatea Tibetului. Erau puțini și săraci, înconjurați de mai mulți ziariști decât erau ei cu totul. Dar m-a impresionat că sloganurile lor repetate erau în toate limbile. Strigau: Freedom! Libertad! Liberté! Freiheit! Libertate! Faptul că strigau și în românește mi-a plăcut foarte mult. Am strigat și eu vreo cinci minute cu ei, pe urmă am luat-o la fugă, că îmi lăsasem bărbatul să mă aștepte pe o bancă din parcul Petit Sablon.
Nu mi-am dat seama, în duminica aceea, că asemenea grupuri minuscule, ieșite peste tot în lume, de muncitori subplătiți, cu fețe trase și haine ponosite, vor putea crea în sfârșit un curent global de opinie negativă contra Chinei. Deși a doua zi unii din manifestanți au fost amendați (urcaseră pe fațada ambasadei ca să dea jos steagul chinez), pe 10 aprilie, nici o lună mai târziu, Parlamentul European adopta o rezoluție simbolică cerând liderilor europeni să boicoteze olimpiada de la Beijing. China așteaptă un mare număr de șefi de state la deschiderea din august din acest an.
Tibetul este pentru China ceea ce au fost Țările Baltice sau Moldova pentru Rusia: o țară invadată fără scrupule, sute de mii de morți, o represiune de peste jumătate de secol, o reorganizare administrativă urmată de colonizare masivă pentru a schimba datele demografice ale țării. Azi cele șase milioane de tibetani sunt o minoritate în țara lor și orice încercare de protest, precum cele din această primăvară, este controlată violent. Din păcate, opinia publică chineză, ca și cea rusească, este naționalistă. Deși ei înșiși sunt oprimați, chinezii își susțin guvernul în problema Tibetului, sau Taiwanului, tot așa cum nu am întâlnit niciodată un rus care să nu îmi țină teoria că Rusia are un drept legitim la sfere de influență.
În toți ultimii ani China a beneficiat din plin de noul realism politic, renăscut după 11 septembrie. S-a acceptat tacit că a apărut o a treia cale, capitalismul post-comunist fără democrație. S-au găsit scuze să ne uităm în altă parte când chinezii cu cenzurat situri Internet sau au închis disidenți suspectați că ar comunica cu ziariști occidentali. Singurul inconvenient al Chinei rămăsese ieftinătatea lor insuportabilă, exporturile lor la preț de dumping. Contra acestora l-am auzit pe președintele Sarkozy fulgerând adesea. Un fel indirect de a blama lipsa de democrație din China: nimeni nu poate produce atât de ieftin pentru că nici o țară europeană nu poate plăti oamenii la limita supraviețuirii. China poate. Iată avantajele economice ale lipsei de libertate. Mulții investitori occidentali care s-au bulucit în Șanhai beneficiază și ei de asta, nu au parte de greve, ca la noi la Renault. Doar ONGurile din Occident protestează că în China sunt peste o sută de ziariști închiși. Chiar și cifra asta de luptători pentru libertate este, la proporțiile Chinei, ridicol de mică.
Iată însă că acolo unde statele mari au privit în altă parte, societatea civilă din Occident a reușit să facă o breșă și să vină în ajutorul tibetanilor. De la Steven Spielberg, autorul lui ET, care s-a retras de la consilierea artistică a olimpiadei la alpiniștii urcați pe podul Golden Gate din San Francisco pentru a atârna afișe pro-Tibet, Occidentul a arătat lumii ce are mai bun, forța morală a societății, nu a statului. Cu tot realismul politic al liderilor, aceștia vor trebui să țină seama acum de opinia publică. Nu mai există aproape nici o țară prin care flacăra să poată trece fără o mobilizare contra Chinei. Visul propagandistic al olimpiadei devine un coșmar pentru liderii comuniști chinezi.
China a trebuit să facă unele promisiuni în anul 2001 când, a câștigat organizarea acestei olimpiade, dar bineînțeles că nu le-a respectat. Decizia comitetului olimpic a fost oricum imorală, măcar acel comitet istoric care a încredințat Germaniei un drept similar o făcuse înainte ca Hitler să vină la putere. Nici în 1936 boicotul nu a reușit, deși naziștii au fost scoși din minți că un atlet american negru, Jesse Owens, a bătut pe arienii lor blonzi la majoritatea probelor. Nici Beijingul nu va fi un succes propagandistic, mai ales dacă, urmînd exemplul prințului Charles, liderii europeni stau acasă iar sportivii poartă banderole pentru Tibet. Dacă nu urmează sfaturile Occidentului, la care s-a alăturat și Rusia, să înceapă dialogul cu liderul tibetan din exil, Dalai Lama, China riscă un dezastru de imagine.
China se va elibera într-o zi de sub această teribilă dictatură de azi. Dar starea societății ei, de un naționalism agresiv și o cultură politică de tip autoritar, cum eram și noi în 1990, dar fără o Europă mai mare alături, nu ne promite nimic bun. Prognozele demografice arată că, întrucât familiile chineze au obiceiul să avorteze fetele și să păstreze doar băieții, în anul 2020 China va avea circa 30 de milioane de bărbați fără pereche, guang guan, cum le spun ei, aflați la baza piramidei sociale pe care o schițează noul capitalism chinez. Istoric, asemenea surplusuri s-au rezolvat mai totdeauna prin războaie de vecinătate. Mă tem că fosta Iugoslavie va fi nimic față de ce vom vedea în China când va începe topirea aisbergului. Deocamdată, tinerii naționaliști chinezi își arată supărarea față de Vest sabotând Carrefour. Dar mă tem că viitorul celor șase milioane de tibetani, cu tot neașteptatul lor succes de imagine din zilele astea, e cum nu se poate mai precar.
