De ce mergem cu lumânarea aprinsă când ne împărtășim?

„Domnul este luminarea mea și mântuirea mea…” (Psalm26).
Lumânarea aprinsă exprimă credința neabătută în Hristos a creștinului care se împărtășește. Cât este de adevărată flacăra care arde real! înainte era rece acum arde, este ceva ce nu exista înainte și acum s-a înființat. Flacăra lumânării reprezintă chipul inimii noastre care se aprinde, iarăși și iarăși, prin Sfânta împărtășanie.
Trebuie să înțelegem că este nevoie să ținem lumânarea, vie, ca jertfă a unui angajament, acela că îl vom urma pe Hristos, întocmai cum L-a urmat El pe Tatăl. Când aprindem lumânarea exprimăm faptul că ne ducem să ne întâlnim cu ceva real, ceva ce n-a mai fost până în clipa de față și acum vrem să fie. Vrem ca inima noastră să fie o ardere luminoasă.
Dacă ne împărtășim mergem cu lumânarea aprinsă, pentru a arăta că inimile noastre trebuie să fie ca focul. Când punem mâna pe lumânarea aprinsă ne arde. Așa se întâmplă și cu inima noastră: în ea lucrează tainic Hristos cu duhul dragostei lui.
Rostul lumânării este să ardă… rostul omului este să se roage…
Toată lumea știe cum arată o lumânare. E subțire, firavă, înăltuță cu trupul de ceară. Rostul lumânării este să ardă și să lumineze. De aceea cel mai important lucru pentru o lumânare este ca ea să fie aprinsă. Sufletul omului este asemănător unei lumânări. Lumina lui este rugăciunea. Sufletul care se roagă este ca o lumânare aprinsă.
O lumânare stinsă este o lumânare moartă. Ea nu arde pentru că trebuie să ardă, nu arde din obligație, ci pentru că altfel nu are viață. Un suflet care nu se roagă este ca o lumânare stinsă. Este un suflet fără viață. Ca să trăiască trebuie să ardă, precum lumânarea. Sufletul nu poate să fie viu decât rugându-se. La acest lucru se referă versetul biblic: „Știu faptele tale, că ai nume, că trăiești, dar ești mort” (Apocalipsa 3:1). El nu se roagă pentru că așa trebuie, nu socotește rugăciunea ca pe o corvoadă, ca pe o datorie apăsătoare. El se roagă pentru că altfel mi poate trăi.
Lumânarea luminează în tăcere, fără să facă zgomot, fără să atragă atenția. Cu cât luminează mai mult, cu atât se micșorează mai mult pe sine. Nu se înalță ci se face tot mai mică. La fel, cel care se roagă o face în taină și în smerenie. Cu cât faptele lui sunt mai de cinste cu atât se smerește mai mult. Cu cât se apropie de Dumnezeu prin rugăciune, cu atât se vede pe sine tot mai mic și mai neînsemnat.
O lumânare aprinsă răspândește căldură și lumină în jurul ei. Ea nu arde pentru sine, ci întotdeauna și pentru ceilalți. Din flacăra ei se pot aprinde și alte lumânări, fără ca lumina ei să se împuțineze. Ba chiar în acel loc se face mai multă lumină. La fel se întâmplă și cu cel care se roagă, și care se roagă și pentru cei apropiați, nu doar pentru sine.
Sfinții Părinți se rugau pentru toți oamenii, pentru mântuirea întregii lumi. Lumina sufletului celui care se roagă îndeamnă tainic și alte suflete la rugăciune. Când mai multe suflete se aprind laolaltă, în acel loc lumina nu se risipește, ci se înmulțește. întotdeauna o lumânare moare arzând după ce și-a topit tot trupul și și-a înălțat flacăra la cer. Asemenea și pe oameni, sfârșitul vieții ar trebui să-i găsească în rugăciune.
Cea mal frumoasa moarte este moartea unei lumânări. Ea moare după ce a topit In sine tot ce a fost pământesc și a devenit in Întregime lumină. Ce minunat ar fi să Învățăm să murim ca o lumânare!
Lumânarea ne însoțește pretutindeni, fiind aproape de noi în cele mai importante clipe din viață: la Botez, de ziua noastră, când ne împărtășim, la Sfintele Paști, la nuntă, la înmormântare, lumânarea este nelipsită. Parcă ar vrea să ne spună: „Nu uitați de rugăciune!”
Candela
Numele de candelă vine din limba greacă – Kandila sau din slavonă – Kadilo, care înseamnă lampă veghetoare. În afară de lumânări, în Sfintele Biserici ard și luminile discrete ale candelelor, în care se pune untdelemn. Candela are aceeași însemnătate ca și lumânările. Candelele sunt aprinse în altar și în interiorul Bisericii.
Deasupra Sfântului Chivot de pe Sfânta Masă în care se păstrează Sfânta împărtășanie pentru cei bolnavi, arde necontenit, în cinstea ei, o lumină din candela ce este suspendată, de obicei de Crucea ce străjuiește în spatele dinspre răsărit al Sfintei Mese. Candele mari, suspendate, ard deasupra ușilor împărătești ale altarului, precum și la icoanele împărătești de pe catapeteasmă.
Candela este un obiect de cult folosit în Sfânta Biserică pentru a lumina în fața unei icoane. Ea este suspendată sau așezată pe un suport fixat pe rama icoanei. Suportul în care se pune un pahar de sticlă care conține untdelemn, poate fi făcut din metal, marmură sau ceramică, uneori cu incrustații.
La suprafața untdelemnului se pune o feștilă care se aprinde și care arde până se consumă tot uleiul din pahar.
Lumina candelei este un omagiu, un semn de cinstire al sfântului zugrăvit în icoană, este și o jertfă adusă lui Dumnezeu prin arderea untdelemnului. Candelele se aprind atât în Biserică cât și la icoanele din casele credincioșilor, precum și în cimitire, la căpătâiul morților.
Un simbol și o jertfă
Acum știm ce este lumânarea și ce este candela: sunt un simbol și o jertfă. Simbol pentru că simbolizează lumina pe o pe care o dorim atât în viață cât și după moarte și jertfă pentru că dăm bani pe ele. Atunci când aprindem lumânarea sau candela pentru a ne ruga în zilele obișnuite sau în sărbătorile religioase, sufletul nostru se umple de lumină, bucurie și binecuvântarea lui Dumnezeu.
Copil fiind, bunicuța mea mă îndemna mereu să țin candela aprinsă cât mai mult posibil pentru că oamenii și casa în care arde o candelă sunt păziți de un înger al lui Dumnezeu.
Însă, din lipsă de cunoștințe religioase unii oameni exagerează în ceea ce privește importanța lumânării sau a candelei. La un cabinet medical s-a prezentat o pacientă care s-a îmbolnăvit de inimă (hipertensiune, adică i-a crescut tensiunea foarte mult) numai de frică să nu moară cumva fără lumânare. Grija dumneaei nu era să nu moară nespovedită și neîmpărtășită ci ca nu cumva să moară fără lumânare aprinsă.
În unele zone ale țării noastre, mulți cred în mod greșit că un om care nu s-a rugat, n-a postit, n-a mers Duminica la Biserică, nu s-a spovedit și nu s-a împărtășit niciodată în viață, va fi mântuit dacă va muri cu lumânarea aprinsă.
Lumânarea nu mântuiește pe nimeni! Mântuitorul lumii este Iisus Hristos. Prin urmare, când cineva este pe moarte trebuie să alergăm pentru a aduce mai întâi preotul și apoi să aprindem lumânarea. (Preotul Ioan)