Există, în privința pătrunderii jurnaliștilor în politică, reglementări deontologice pe plan internațional, ca de pildă „Codul etic al societății Sigma Delta Chi”, adoptat în 1926 și revizuit în 1973 – „Sigma Delta Chi” fiind o asociație a jurnaliștilor profesioniști americani. Acest cod prevede că oamenii din presă trebuie să rămână străini de „implicarea în politică”, recomandând ca „jurnaliștii să-și organizeze viața particulară, astfel încât să fie feriți de conflicte de interese, reale ori aparente”. Concluzia e simplă: „Responsabilitățile jurnaliștilor față de public sunt uriașe. Aceasta este natura profesiei lor”.
Așa cum era de așteptat, „Codul deontologic al ziariștilor români”, adoptat în 1993 de Asociația Ziariștilor Români, nu conține o asemenea prevedere, care să le recomande strict jurnaliștilor neimplicarea în politică. Însă, la punctul 15 al amintitului cod, se interzice „acceptarea de cadouri de orice fel, care pot fi de natură să îngrădească libertatea de decizie a redactorului și editorului.”
Dar a fi, la un moment dat, șef al staff-ului electoral din slujba unui candidat politic presupune și o generoasă remunerație, care nu este altceva decât un „cadou”, oferit jurnalistului, într-o formă camuflată. Plătindu-l generos pentru o misiune anume în campania electorală, omul politic nu face altceva decât să-i cumpere pe termen lung bunăvoința ziaristului, îngrădindu-i astfel „libertatea de decizie”.
Cum altfel, decât ca o răsplată pentru serviciile aduse, pot fi socotite vehiculatele numiri în funcțiile de ambasadori la Londra și Washington ale lui Traian Ungureanu și Sever Voinescu, doi jurnaliști declarați pro-Băsescu? Jurnaliști ce-au mers până acolo încât – la începutul lui februarie 2007 – au semnat un apel public adresat clasei politice, unde Traian Băsescu este descris ca „primul președinte care dă semne că e dispus să aducă țara pe drumul pe care ar fi trebuit să se așeze în urmă cu 17 ani?”
Din păcate, pe lista celor care semnează acest apel public, ce neagă prin însăși existența sa imparțialitatea ziaristului, îl regăsim – alături de intelectuali precum Alexandru Zub ori H.R. Patapievici – și pe acest pamfletar răsărit de sub mantaua lui Swift, care este Mircea Mihăieș…
„Conform multor coduri (n.n. de etică a profesiei) jurnaliștii trebuie să rămână neutri; între altele, ei nu trebuie să participe la manifestații sau să semneze petiții” atrage atenția Jean-Claude Bertrand, cunoscut specialist în sociologia referitoare la mediile de informare contemporane (Deontologia mijloacelor de comunicare – Editura „Institutul European” – 2000)
Iar Alex. Ștefănescu, probând un idealism greu de acceptat pentru simțul său critic, e de părere că un post de ambasador oferit la un moment dat de președintele țării nu-i o recompensă, ci mai degrabă o corvoadă: „O asemenea funcție înseamnă, înainte de toate, competență, muncă, responsabilitate.(…) Asta ar însemna o sarcină dificilă, un efort ieșit din comun, pe care nu oricine este dispus sau în stare s-o facă.” (suplimentulul „Satiricon” al ziarului „Adevărul”, 3 martie 2007)
Alex. Ștefănescu face aceeași confuzie din totdeauna, între cum este o situație, și cum ar trebui ea să fie…
