De ce mai există RAPPS?

În anul 1996, an electoral, am scris integral un document intitulat Contractul cu clasa politică. Cum SAR era în acel moment o instituție încă nouă și necunoscută, am preferat să dau documentul spre promovare unei asociații mult mai mari și mai cunoscute, Alianța Civică. Aceasta a adoptat documentul, și cum era parte a Convenției Democratice din România, care, spre deosebire de Alianța DA, includea pe lângă partide și alte organizații, acesta a devenit parte din programul CDR, cu care s-au cîștigat alegerile din anul 1996 contra PDSR și a lui Ion Iliescu. Documentul era primul care, fără să se mai refere doar la comuniști, denunța apariția unei noi clase de profitori din toate partidele, politicienii. Conținea un angajament formal în vederea renunțării la privilegiile clasei politice, de la imunitatea parlamentară la desființarea fostului patrimoniu al PCR (azi RAPPS). Până și ziarul Adevărul, la vremea aceea foarte influent, și care nu era un prieten al CDR, l-a publicat pe pagina 1. Oameni precum Cristian Tudor Popescu au luat pentru prima dată poziție pentru noua putere care se năștea și s-au arătat dispuși să îi dea o șansă mai ales pe temeiul alternativei morale.
Doi ani mai târziu, după ce Emil Constantinescu fusese ales președinte și aveam un guvern CDR-PD-UDMR, RAPPS nu era încă desființat. Dimpotrivă, demnitarii noi se mutaseră și ei în case de protocol, pe lângă cei vechi. Noroc că părea să existe o cantitate inepuizabilă. Condițiile nu se schimbaseră nici ele. Chiriile erau în continuare de câțiva euro per apartament sau vilă, nu pe metru pătrat. Eram în biroul lui Petre Roman de la Senat când a sunat Ion Țiriac să se plângă că de ce se leagă nu știu cine de vila lui RAPPS. Deși milionar, și el considera că trebuie să aibă casă de la stat pe care să nu plătească nimic. Îmi amintesc că i-am spus lui Roman în acea zi că dacă nu renunță la casă (și el stătea în una), nu va ajunge niciodată președintele României, dar nu m-a crezut. În culmea exasperării, am convocat cu Ana Blandiana o emisiune TV. Eram director la TVR, așa că nu a fost greu. Am chemat pe Blandiana, șefa AC și deci cea care promovase documentul în CDR. Pe Petre Roman, șeful PD, pe Ion Diaconescu, șeful PNȚcd, și pe cineva de la unguri și liberali. Principalul subiect a fost încălcarea acestor promisiuni electorale. Dnul Diaconescu a fost singurul care a recunoscut, după ce am citit în direct din nou „contractul cu clasa politică”, că nu se făcuse mai nimic. Ceilalți argumentau că nici nu meritase făcut, că în fond oricărei noi puteri îi trebuie case de protocol, etc. Pe scurt, puterea din 1996-2000 a încălcat grav aceste principii, care contribuiseră la victoria sa. Și intrând în zona de privilegiu s-a înfrățit cu privilegiații dinainte.
Am reluat subiectul în anul 2003, într-un moment dificil pentru integrarea europeană a României. Am prins guvernul Năstase la un colț, și între alte lucruri importante pentru integrare am strecurat și restituirea imobilelor RAPPS către proprietari, sau privatizarea lor prin licitație, prezentată ca o măsură anticorupție. Toate celelalte lucruri de pe listă s-au realizat. Asta, evident, nu. Încă un val de demnitari intraseră în case de protocol, oameni azi anchetați pentru lucruri mai grave, ca Șerban Mihăilescu Bacșiș, și alții, dar cei vechi, cărora demult li se terminaseră mandatele, nu ieșiseră de fel. Exemplul cel mai notabil este Adrian Severin, ocupantul unei proprietăți pe bulevardul Kisselef de 270 de metri pătrați, pentru care nu plătește mai nimic. Apartamente mai mici au fost vândute pentru 3-400 de euro, și imediat revândute pentru 25-30 000.
Au venit alegerile din 2004. Noi promisiuni de curățare a clasei politice. A câștigat Traian Băsescu, care a adus la putere Alianța DA. RAPPS tot nu s-a desființat. Monica Macovei a presat în guvern. Inutil. În sfârșit, la un scandal de presă determinat de cumpărarea pe blat a unor imobile, la prețuri de nimic –seria fusese deschisă de fostul președinte Ion Iliescu, care ani de zile ținuse discursuri despre cît e de dezinteresat- premierul Tăriceanu a decis că RAPPS va fi privatizat prin licitație. Cine dă mai mult va cumpăra casele.
Între timp însă legea a ajuns la Parlament. Acolo există deja o largă alianță formată din cei instalați în aceste case din toate ciclurile electorale. Cele mai mari chirii plătite pentru vile de 3-400 de metri pătrați, de oameni care nu mai au demult o poziție de protocol, sau au avut doar pentru câteva luni în viață, este de 3-4 milioane. Nimic. Și, desigur, au votat ca să le cumpere fără licitație, la prețuri preferențiale. După atâția ani, când, la câte promisiuni mi s-au făcut, nici nu îmi vine să cred că mai există RAPPS.
Pe vremea comunismului era o vorbă care spunea așa: „Cine nu fură statul, își fură familia”. Această filosofie de viață avea poate un sens când consideram că un stat nelegitim fura de la noi toți, și frauda practicată de cetățeni era o formă de haiducie virilă și redistribuție socială. Nu sunt convinsă că filosofia asta avea mare sens nici atunci. Cum nu toată lumea fura la fel, a fost o cale sigură de a submina solidaritatea noastră socială pe termen îndelungat. Dar faptul că și azi vezi oameni care sînt în topul Forbes al bogăției precum Țiriac cramponându-se de vilele lor pe gratis din patrimoniul nostru public îmi arată că sloganul s-a schimbat. Nu contează câți bani ai. La clasa noastră conducătoare, ideea este că cine nu trage țeapă electoratului, când s-a dovedit că electoratul votează voios cu diverși țepari, e un dobitoc, și în politică nu poți arăta că ești mai fraier ca alții. Trebuie să furi casa chiar dacă nu ai ce face cu ea.
La zece ani după ce am pornit campania contra RAPPS ea a devenit una generală. Ziarele scriu toată ziua. Televiziunile sună la ușa profitorilor. Și m-am cam săturat de subiect. Aș vrea să pot să spun că la viitoarele alegeri voi vota cu cei care vor privatiza RAPPS prin licitație, dar am mai votat odată cu unii care au pus în program desființarea RAPPS, și de atunci au trecut mai bine de zece ani degeaba. Am văzut recent că Partidul Democrat a cerut să nu se promulge legea. Dar nu știu că mă mai țin nervii încă un ciclu electoral, cu încă un rând de promisiuni. Și mai ales după ce toți mai marii vieții noastre politice au arătat că nu se pot abține de la a lua case în condiții privilegiate de la stat. Iliescu, Băsescu, Emil Constantinescu, Mircea Geoană, toți și-au rezolvat la un moment dat situația locativă pe seama patrimoniului public, mai mult sau mai puțin legal. Doamna Udrea a fost avocata RAPPS. Bogdan Olteanu a crescut într-o casă a gospodăriei de partid de pe Aviatorilor.
Nu vreau să mai aud nici de politicieni modești care stau la bloc. Nu le va ajunge să stea la bloc. De fapt de asta intră în politică, pentru că le-a ajuns deja. Dacă mai votez vreodată, nu mai votez decât pe unul care a moștenit casa în care stă de la bunicu-său. Nu știu câți din ăștia avem, dar îi invit să intre în politică, că altfel nu mai am cu cine vota.