De ce își pierd oamenii credința? Iată o întrebare pe care am întâlnit-o de mai multe ori, în diferite contexte. Inițial, am auzit-o în Occident și nu i-am dat atenție pentru că, venind din România, o țară care tocmai își redescoperise credința, mi se părea a fi superfluă pentru noi și potrivită pentru „ei”, adică pentru vestul Europei, secularizat și golit de harul unei trăiri liturgice autentice. Dar, mai apoi, am auzit aceeași întrebare pusă aici în contextul românesc în care lumea se duce la biserică, mult mai mult decât în Europa „civilizată”, în care viața liturgică este trăită autentic și în care există, încă, o Biserică vie și accesibilă, încă plină de oameni.
A început să mă preocupe această problemă mai serios de-abia când am întâlnit-o la oameni care trăiau în interiorul Bisericii, care își închinaseră viața Bisericii, care slujeau și care își puneau această problemă nu la modul superficial, cultural ca și când ar discuta o problemă din cărți, ci la modul profund, existențial.
Mi-au venit în minte atunci răspunsurile pe care le auzisem în Occident. Că, odată cu revoluția industrială și cu creșterea bunăstării, oamenii nu au mai simțit nevoie de a recurge la un substitut supranatural pentru a trece prin nevoi și că tehnologia și știința au început să dea răspunsuri și rezolvări precise unor probleme care păruseră etern nerezolvabile.
Mai ales în vestul Europei, unde de 50 de ani nu mai există război și foamete, în care democrația s-a răspândit la toate nivelurile societății, atacând astfel baza ierarhică a bisericii catolice, unde familia naturală este înlocuită cu familia relațională, adică bazată nu pe legături de sânge, ci pe legături contractuale, unde din ce în ce mai mult nevoia de a crede în Dumnezeu este înlocuită cu nevoia de a aparține unei comunități.
Răspunsurile acestea prin însuși modul în care au fost formulate, mi-am dat seama, nu pot răspunde la aceeași întrebare pusă însă în mediul românesc. Pentru că răspunsurile pleacă de la premisa greșită pentru mine că religia este un fenomen exterior care a fost interiorizat de-a lungul timpului și care acum, când condițiile exterioare s-au schimbat, a fost exteriorizat din nou, de data asta cu pierderea transcendenței, adică cu pierderea lui Dumnezeu. Religia, astfel, va rămâne, dar nu ca legătură vie cu un Dumnezeu personal, ci ca formă de apartenență la o anumită comunitate istorică, morală, culturală.
Mai apoi, pentru că în mediul românesc nu se întrunesc încă acele condiții exterioare care să ducă la schimbarea atitudinii despre religie. La noi, existența încă este precară, instituțiile democratice sunt, și ele, slabe, arbitrariul ne urmărește la tot pasul, abuzurile sunt frecvente, tehnologia este doar la stadiul de jucărie costisitoare, nu a intrat încă în uzul curent al majorității românilor, familia este, încă, foarte puternic bazată pe relații naturale, iar apartenența la o comunitate nu reprezintă o problemă specială, ci derivă natural și spontan din relațiile de familie.
Înseamnă că întrebarea are în contextul românesc o altă conotație, una mai profundă, legată nu atât de dispariția nevoii de Dumnezeu, ci de dispariția legăturii vii dintre credincios și Dumnezeu. Dar această dispariție nu are de-a face cu circumstanțele exterioare, ci cu anumite schimbări interioare de atitudine. Problema nu mai este o problemă sociologică generală, ci una legată de relația personală dintre om și Dumnezeu. Ea poate fi influențată de schimbările exterioare, dar are ca resorturi decizii personale care nu pot fi explicate doar prin modificările exterioare ale societății. De fapt, diferența dintre modul de a răspunde acestei întrebări occidental și răsăritean este dată de punerea problemei sociologic sau duhovnicește.
Problema pierderii credinței nu are nici o rezolvare sociologică, sociologia descrie doar ceea ce se întâmplă, nu stabilește și ce ar trebui să se întâmple. Punând problema sociologic, nu există teoretic nici măcar posibilitatea unei rezolvări. De aceea, în Occident, întrebarea de ce își pierd oamenii credința nu presupune și întrebarea ce facem ca să o recapete. Oamenii își pierd credința pentru că inevitabil trebuie să și-o piardă și nu mai au de ce să vrea să o recapete. Punând problema duhovnicește, accentul cade pe ce trebuie să facem ca să o recăpătăm și de-abia de acum începem să ne punem cu adevărat problema fundamentală și existențială a relației cu Dumnezeu. De-abia de-acum problema capătă substanța necesară pentru a-și găsi un răspuns. Iar răspunsul este întreaga învățătură a Bisericii, pe care poate așa începem să o descoperim în toată bogăția ei.
(Laurențiu GHEORGHE, www.ziarullumina.ro )
