Hristos ridică la cer natura umană și o așază de-a dreapta lui Dumnezeu. Omul nu mai este supus terorii de a fi în preajma lui Dumnezeu, el nu mai este îngrozit de tunetele și fulgerele unor zei ce vor doar adorare. Dumnezeul creștin nu dorește teama sau adorarea omului. El nu dorește sclavi înfricoșați de grandoarea Lui sau slugi care se tem de puterea Lui. Dumnezeu este Dumnezeul iubirii Care vrea să intre în comuniune cu omul, Care vrea un dialog plin de iubire cu cel pe care l-a înveșmântat în mantia dumnezeirii.
În aceste condiții, omul stă în Biserică în picioare. În casa lui Dumnezeu omul pășește cu dreptul de fiu. Natura de supunere față de Tatăl este una demnă, plină de măreție. Omul nu este în slugărnicie în casa Domnului. Atunci când Îl slăvește, Îi mulțumește sau se roagă Lui, cea mai potrivită poziție pe care o poate adopta omul este cea în picioare.
De aceea, în bisericile ortodoxe nu prea sunt scaune. Creștinul participă la rugăciune în picioare. În anumite momente, el îngenunchează sau se așază în strană, în funcție de momentul slujbei. Iar stranele sunt în așa fel construite, cu brațele de sprijin înalte, pentru a favoriza și celui bolnav sau în neputințe poziția verticală cerută de prezența în Biserică.
La Sfânta Liturghie, rugăciunea prin excelență a Bisericii, se participă în principal în poziție verticală. Astfel, credinciosul se prezintă ca o persoană capabilă și demnă de a lua parte la ospățul divin, la comuniunea dumnezeiască. În momentele de început, când sunt cântări din psalmi sau citiri din Apostol, creștinul poate ședea în strană pentru a se concentra mai bine la cele citite. Însă când preotul sau diaconul citește Evanghelia, creștinul revine la poziția verticală a continuei creșteri duhovnicești. Cu excepția pogorârii Sfântului Duh peste Cinstitele Daruri, atunci când îngenunchează ca moment de cerere intensă, credinciosul trebuie să-și păstreze verticalitatea demnității sale dăruite de Hristos.
În anumite momente precizate de preot sau diacon, creștinul își pleacă capul în dăruire a minții și a voinței spre împlinirea voii divine. În același timp, mintea se apropie de inimă pentru ca întreaga persoană, cuget și simțire să se pună în voia Tatălui.
Cu câteva excepții, în biserică nu prea se stă în genunchi. Îngenuncherea se face în momente de rugăciune de cerere intensă sau de pocăință profundă. Participarea la slujbă presupune o poziție de acțiune, potențial dinamică. Mai mult, sunt cazuri în care spațiul sau împrejurările fac anevoioasă îngenuncherea sau aceasta îi deranjează pe cei din jur. De aceea, îngenuncherea se face mai ales la „chilie”, în intimitatea rugăciunii de acasă, acolo unde credinciosul își poate plânge păcatele, unde își asumă căderile în noapte pentru a se ridica iarăși spre o nouă zi a bucuriei de viață în Hristos. Acestea își au izvorul în icoana Învierii, în care Hristos se gârbovește pentru a ridica neamul omenesc îngenuncheat de păcat, simbolizat prin persoana lui Adam.
Trebuie menționat faptul că îngenuncherea se face spre înălțare. Uitând de acest lucru, unii s-au înecat în deznădejdea pricinuită de propriile păcate, uitând de ridicarea adusă de Hristos. Pietistul își poate uita prețuirea mare în fața lui Dumnezeu, rămânând îngenuncheat de propria neputință de a se ridica din păcat sau secerat de o tristețe izvorâtă din perfecționism, dar străină de adevărata pocăință care înalță. Iubirea lui Dumnezeu reprezintă pentru persoane demne și iubitoare imagini ce-L oglindesc pe Hristos.
(Alexandru ULEA)
