Dacă intențiile unui text clasic bizantin, cum este cazul celor reunite sub numele de Filocalia, sau ale unei lucrări ce aparține umanismului târziu par a fi inteligibile sub aspectul conținutului, de cele mai multe ori această inteligibilitate se obține de către cititorul de astăzi încercând să se treacă peste forma discursului, ca peste ceva nu numai secundar, dar care îngreunează înțelegerea și legat de forme culturale depășite. O impresie frecventă pe care o întâlnim în paginile criticii ce s-a aplecat asupra literaturii bizantine în ultima sută de ani este aceea a monotoniei și complicației inutile a stilului. Obișnuința cu exigența originalității în producțiile filosofice ale contemporaneității, un criteriu care, de altfel spus, ia uneori forme aberante, face ca pentru exegetul de astăzi repetarea unor obsesive teme și idei în literatura filosofică bizantină să însemne un minus pentru profunzimea reflecției filosofice a Răsăritului.
În încercarea de a găsi o justificare a acestui fel de a gândi și a scrie vom face referință la un text ce reprezintă o marcă esențială a spiritului bizantin: textul liturgic. O ectenie ce apare în cuprinsul Liturghiei ortodoxe începe cu „Iară și iară, cu pace, Domnului să ne rugăm…” Acest iară și iară ar putea fi înțeles ca un îndemn la repetare, la reiterarea cererii către Dumnezeu. Altfel spus, pentru a ni se îndeplini cererile, este bine să insistăm în spunerea lor. Un motiv, de altfel, pentru participantul de astăzi la serviciul liturgic să fie încercat de ispita plictiselii. Ispită nu mai puțin insistentă și în fața multor texte de filosofie scrise în Bizanț.
Întrebarea care trebuie pusă însă este care ar fi rostul nevoii re-luării în contextul mentalului bizantin. Probabil că cel mai elocvent exemplu este Rugăciunea inimii, practica centrală a isihasmului bizantin. Se ajunge, pe măsura înaintării în practică, la câteva mii de repetări pe zi și, în cele din urmă, la ceea ce este numită a fi rugăciunea neîncetată. Ori dacă o asemenea practică este încercată de cineva astăzi, în afara mănăstirii mai cu seamă, ceea ce va experimenta, în primul rând, este refuzul și oboseala minții în a participa la ceea ce se înfățișează a fi o sterilă repetare a aceleiași fraze „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul”. Atâta timp cât rațiunea nu găsește un temei serios nevoii de repetiție, singurul rezultat pentru „isihastul” de astăzi ar fi vagabondajul minții în timpul rostirii exterioare a ceva ce nici măcar nu mai este înregistrat ca având vreo semnificație.
Ceea ce ar trebui însă limpezit este dacă re-luarea este o simplă și pură repetiție. Noi fiind astăzi obișnuiți cu producția de serie, cu obiecte care în principiu sunt identice, conferim oricărei situații care implică repetiția, simetria absolută a termenilor acesteia. Informația pentru noi este rodul înțelegerii rosturilor unui obiect sau a semnificațiilor unei teze, restul elementelor prezente într-o serie, în oglindă, care le-ar include atât pe unul, cât și pe cealaltă, nemaiadăugând nimic în cunoaștere sau în experiere. Însă tradiția bizantină ne indică o dimensiune, tot mai rar prezentă astăzi, a re-luării. Așa cum indică de fapt același pasaj liturgic și multe alte locuri din literatura Bizanțului, re-luarea are însemnătatea unei re-puneri, unei re-situări a întregii persoane în deschiderea către și experierea alterității.
Conf. univ. Dan CHIȚOIU – Ziarul LUMINA
