Alaltăieri, marți seara, la meciul de fotbal din Cupa Mondială dintre Germania și Italia, eu am ținut cu italienii. Nu că aș fi avut cine știe ce motive – după cum știți, subiectivitățile fotbalistice nu se pot explica. În plus, oricât de diferite ar fi cele echipe – și azi, ca și în istoria lor –, există, cred, totuși un punct comun: rar se pot vedea două echipe de fotbal mai norocoase! Toate echipele mai au noroc, din când în când; dar numai Germania și Italia au noroc exact atunci când au nevoie de el. Luați echipa României: și noi am mai avut șansă uneori, mai ales atunci când am jucat bine. În schimb, problema cu italienii și cu germanii este că ei au șansă mai ales atunci când joacă slăbuț!
În aceste condiții, am așteptat meciul de marți seara și cu o curiozitate suplimentară – să văd, dintre cele două echipe, care va fi atinsă mai mult de aripa norocului. La această oră știți deja rezultatul: cele două echipe au dat ce aveau mai bun; italienii au bătut, cu două goluri (meritate) date (după multe ratări) în ultimele două minute ale ultimei reprize a prelungirilor. Poate că dacă nu ar fi marcat atunci, soarta meciului ar fi fost alta; ar fi urmat loviturile de la 11 metri – probă la care latinii, mai temperamentali, clachează adesea, iar germanii nu prea au pierdut niciodată într-un meci cu miză.
Meciul ca meciul; dar altceva m-a uimit. După finalul partidei, după ce italienii au terminat cu îmbrățișările, memorabil a fost comportamentul galeriei din Dortmunt. Echipa Germaniei a pierdut – acasă! – un meci crucial și totuși publicul a aplaudat-o, iar echipa a răspuns aplaudând publicul, în timp ce din difuzoare curgea melodia You’ll never walk alone (Niciodată nu veți fi singuri), cu care suporterii englezi din Liverpool își răsfață echipa.
Să recunoaștem: noi trăim într-o țară în care, după un meci pierdut, se aud huiduieli și cuvintele acelea din patru litere de netranscris aici – indiferent despre ce meci este vorba, în fotbal, în politică sau în economie! Nu știu dacă noi, românii, știm să câștigăm – uneori pare că nu, alteori pare că da; dar sigur nu știm să pierdem. La noi, ai stima mulțimilor cât ești învingător; după aceea, Dumnezeu cu mila.
Pentru o seară, comportamentul acelor galerii – triste, totuși – din Dortmunt care au avut puterea să-și aplaude echipa învinsă ne-a arătat de ce Germania a înviat, acum 60 de ani, din cenușă, iar astăzi conduce – pe mai multe planuri – continentul. Înjurăturile, mai mereu, nu spun nimic despre cel ce le primește. Mai mereu, aplauzele spun totul despre cel ce le dă.
