De ce existăm?

Existența obiectivă a omului nu este întâmplătoare. Căci, cum ar fi putut omul să nu existe – el, cel în care Dumnezeiasca Treime Își descoperă toată iubirea? El, cel care dintru veșnicie a fost dorit de către Dumnezeu? Și, totuși, ființa lui nu depinde de nicio necesitate, cu atât mai mult, de nicio fatalitate, întrucât existența omului este creată în libertatea absolută a dumnezeieștii iubiri, ea nu este produsul niciunei cauze. Nici chiar dumnezeiasca lucrare nu este determinată de vreo cauză. În acest sens, creația nu se explică. Ea este obiectul proslăvirii întru uimire a Îngerilor și a oamenilor, însă fără a răspunde la întrebarea „de ce?”.
Ea nu depinde de nicio lege: „Relația dintre noi și Dumnezeul Treimic este o relație de iubire, nedeterminată de vreo lege”, scrie părintele Dumitru Stăniloae. Ea nu își are „rațiunea de a fi” decât în Logosul Tatălui, „logică” dumnezeiască, inexplicabilă și de nepătruns cu mintea, care este cea a iubirii și a libertății; „logică” a Sfintei Treimi Care este Viață și Iubire în toată plinătatea. Christos Yannaras subliniază despre crearea omului că este „un act excepțional al lui Dumnezeu”.
Așa trebuie, pentru ca dumnezeiasca voie să fie manifestată în plinătate, pentru ca libertatea omenească să-și accepte propria ființă și propria existență. În mod paradoxal, libertatea nu este condiționată decât de libertate! Toată „viața în Hristos” – expresia este a Sfântului Nicolae Cabasila – nu este, probabil, altceva, decât acceptarea întru deplina libertate a dumnezeiescului dar al existenței omenești: harul de a primi de la Dumnezeu propria-i omenitate, de a vrea ceea ce Însuși Dumnezeu vrea, făcându-Se Om, aceasta fiind prima manifestare a harismei ascultării. Atunci Omul nu este numai „teofanic” – manifestare a lui Dumnezeu –, ci și „antropofanic” – om revelat. Să te accepți ca om în deplină libertate și în deplină iubire înseamnă viață de fiu.
Este de neînțeles pentru logica umană faptul că existența omului – și a toată creația – nu are altă pricină de a fi decât iubirea. Aceasta nu este o explicație, ci este o revelație. La fel de neînțeleasă precum „planul” lui Dumnezeu pentru făptura Lui – plan, totodată de creație și de săvârșire. Nu este pentru aceasta o condiționare absolută. Acest „orizont” este, pur și simplu, libertate absolută. Ca în teologie, neînțelegerea face parte din antropologic – ca demers al cunoașterii. Expresia „orizont” vine de la Sfântul Ioan Damaschin. În Omilia despre Adormirea Maicii Domnului , Sfântul folosește termenul de „proorizô” pentru a exprima planul dumnezeiesc pentru om. Traducând prin „predestinare” ar fi o foarte mare eroare, ideea de destin fiind străină de credința creștină și, mai mult, absentă din vocabularul Sfântului Damaschin. Un orizont corespunde unui plan, iar un plan răspunde uneia sau mai multor libertăți.
(Sursa: Doxologia.ro)