De ce eu?

Întâmplarea pe care vreau să v-o povestesc astăzi s-a petrecut în capitala Angliei, înainte de anii 1990. Un pastor anglican a invitat să vorbească în biserica sa, All Souls, un vestit jurnalist britanic convertit la creștinism, Malcolm Muggeridge. Biserica se află în piața Langham. Toți necredincioșii din vecinătate s-au adunat, bucurându-se de ocazia unică de a pune în dificultate un credincios al lui Hristos. După slujbă, a urmat o reuniune la care s-a servit cafea, iar domnul Muggeridge a răspuns la întrebări.
În general s-au pus întrebări de genul: „De ce ne-ați dezamăgit?“ Când pastorul protestant a considerat că era momentul ca întrunirea să se încheie, a cerut să nu se mai pună decât o singură întrebare. Dar după ce răspunse, Malcolm observă un băiat aflat într-un scaun cu rotile, care încerca să vorbească. Jurnalistul se opri. „Mai este cineva care dorește să pună o întrebare. Voi mai rămâne ca să răspund“, zise el.
Din nou băiatul se strădui să articuleze câteva cuvinte, dar nu reuși. „Nu te grăbi, spuse domnul Muggeridge încurajator. Vreau să aud ce ai de întrebat și nu voi pleca până ce nu răspund.“
Apoi, cum cu tot efortul băiatul nu reușea decât să se contorsioneze chinuitor, invitatul coborî de pe podium, se duse până la el, îi puse brațul în jurul umerilor și zise: „Ia-o încet, fiule. E în regulă. Ce vrei să mă întrebi? Vreau să aud, am să aștept.“
Într-un sfârșit, băiatul bolborosi: „Atunci, de ce eu?“, rosti arătând spre el.
În sală se făcu liniște. Jurnalistului părea că i s-a dat lovitura de grație. Necredincioșii începeau să jubileze. Muggeridge tăcea. În cele din urmă, el întrebă pe cel din cărucior: „Dacă ai fi fost sănătos, ai fi venit să mă asculți în seara aceasta?“ Băiatul făcu semn că nu. Atunci jurnalistul britanic adăugă: „Dumnezeu ți-a dat o povară grea. Dar gândește-te că lui Hristos i-a dat una și mai grea. Să te faci om și să suferi nevinovat pentru toți e mai greu decât ceea ce porți tu astăzi. Poate în felul acesta, adică prin suferință, a făcut El să afli de iubirea Sa și să ajungi să-ți pui nădejdea în El“.
Ochii copilului erau în lacrimi. Nici Muggeridge nu dădea semne că ar fi fost impasibil la ce se petrece. Era copleșit de emoție. Băiatul a avut ultimul cuvânt. „Da, cred că doar așa are sens ceea ce trăiesc!“ (Adaptare de Augustin Păunoiu, după o pildă din volumul „Vitamine duhovnicești“, Anthony M. Coniaris, vol. 2, Editura Sophia, 2010)