De câteva ori am taxat erorile confraților ziariști, erori evidente, și am fost taxat, la rândul meu, ca invidios. Vreau, din capul locului, să vă spun că nimic din ceea ce-l reprezintă pe Ion Cristoiu nu-mi poate stârni vreo invidie. Dimpotrivă, uneori simt o omenească și de înțeles compasiune. Mi-e milă de zbaterea lui de a rămâne în prim planul unei vieți publice pe care dovedește că, deși o analizează, nu o înțelege. Îl compătimesc pentru modul în care se străduiește să demonstreze că deține adevărul absolut.
Am mai scris un text despre Cristoiu și câțiva ca el, text intitulat Generația expirată. Susțineam acolo că modul de a face presă al inventatorului de știri cu găini care nasc pui vii este depășit, expirat. Credeam (și cred în continuare) că opinia publică a evoluat din acel stadiu, că avem cititori de ziare mai avizați. Aveam, în acel text, câteva argumente care au rezistat confruntării cu cititorii, nu le mai enumăr.
Scriu acum iritat de scena vizitei organizate de Adrian Năstase pentru câțiva ziariști aleși pe sprânceană, la casa sa- muzeu din strada, atenție, Muzeul Zambaccian. Televiziunile, cele invitate, s-au înghesuit să transmită imaginile de acolo. Prezența OTV-ului printre invitați poate avertiza asupra faptului că s-ar putea să-l vedem, curând, pe Adrian Năstase la acel post „rupând tăcerea”. Ceea ce, se înțelege, e o mare cădere pentru cel mai prezent personaj politic pe la televiziunile unor ani nu foarte îndepărtați!
Revin la Cristoiu. L-am văzut acolo, în preajma lui Năstase, ghidul și criticul de artă, străduindu-se să pară glumeț, interesant, să fie în centrul atenției. Umorul lui Ion Cristoiu este unul destul de discret, adică e greu de observat, s-a văzut după râsul forțat al gazdei. În fine, fostul ziarist părea că l-ar avea în față pe Nicu Ceaușescu, așa era de dornic să-i facă pe plac ”șefului”. Faza penibilă cu adevărat este aceea în care, cotrobăindu-i prin bibliotecă, Ion Cristoiu dă peste o carte care-i place. Și, profitând de faptul că Năstase voia să pară amabil, nevinovat, își anunță intenția de a o cumpăra. Gazda intră în joc și începe o discuție despre carte etc. O diversiune utecistă despre care nu știm dacă a fost repetată înainte, deși așa părea. De ce erau ziariștii acolo? Pentru a asculta justificările lui Năstase referitoare la blocarea percheziției. Cristoiu a dat-o pe glumă (proastă) și i-a percheziționat biblioteca. A găsit o carte și, de acolo, abaterea atenției a fost un joc. Să ceri unui om speriat, un favor, despre care știi că nu ar putea fi vorba în condiții normale „de aroganță”, mi se pare un gest penibil. Un gest făcut în fața camerelor de luat vederi, pentru a demonstra cît de cult e cumpărătorul și cît de cumsecade e vânzătorul care, până la urmă, oferă cartea cadou! În opinia mea, o scenetă proastă, dacă a fost spontană, și ticăloasă, dacă a fost repetată!
Cred că presa din România va fi cu adevărat matură și sănătoasă, când nu va mai avea nevoie de giumbușlucurile expirate ale gândirii lui Ion Cristoiu.
