(1)
Credința fără fapte nu are nicio valoare. Ba, dimpotrivă, îți poate fi spre osândă, că ai auzit glasul Domnului, dar nu ai urmat poruncilor Lui.
Un început de faptă e rugăciunea. Dar nu e de ajuns. Fără împlinire în viața ta, rugăciunea are rost doar dacă ea a devenit viața ta.
La icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului de la Biserica Sfinții Împărați Constantin și Elena de la Gura Humorului: e sâmbătă seara, sâmbăta dinaintea Postului Crăciunului. Stau în firida în care e icoana, împreună cu un bărbat ușor trecut de patruzeci de ani. Slujba e mai lungă ca de obicei, după vecernie se face și oleacă de priveghi.
Bărbatul bate mătănii și se roagă. A făcut peste o sută de mătănii. Eu nu fac niciodată atâtea.
La un moment dat îi sună telefonul și vorbește în șoaptă: “Sunt la biserică. Nu pot veni chiar acum. Imediat cum se termină, vin.”
După slujbă pornește ca din țeavă de pușcă. Se închină în grabă și iese. Eu mă urnesc mai greu. Peste vreo cinci minute trec prin parcul care străjuiește frumoasa catedrală înălțată recent. În parc, sub un panou, la câțiva pași de coloana de taxiuri parcate în aleea de lângă fostul cinematograf, zace un om.
Mă apropii de primul taximetrist:
E un om acolo. A pățit ceva? E lovit? Sau…
A, îmi zice rotofeiul din mașină, dând din mână a lehamite, o fi beat! Un bețiv! Lasă-l în plata lui!
Fac câțiva pași. Îmi cumpăr un plic cu piper de la chioșcul de lângă fostul cinematograf. Mi-am făcut o oală de fasole searbădă și vreau să o dreg. Nu știu să fac mâncare, iar acum am hărtănit un kilogram de fasole…
Știu că dacă voi pleca și îl voi lăsa pe om acolo îmi va părea rău. Trebuie să-l ajut. Mă duc și îi iau pe taximetriști pe rând:
Haideți să îl ridicăm și să îl duceți acasă. Plătesc eu cursa.
Mă refuză rând pe rând patru-cinci taximetriști. Apoi, dintr-o mașină blindată cu cruci de toate mărimile iese bărbatul alături de care stătusem mai devreme în biserică. Îl rog și pe el să mă ajute. Pare mai cooperant, dar are unele îndoieli:
Și cum aflăm unde stă?
Îl trezim, zic, îngenunchind lângă om. Îl duceți?
Să vedem. Să nu-și fi făcut nevoile pe el.
De undeva din coada de taxiuri apare un alt băiat, mai întreprinzător. Cum eu îl clatin ușurel și cam fără șanse pe omul care doarme pe jos, acela îl prinde zdravăn, îl întoarce cu fața în sus și îl scutur:
A, Gheorghiță! Ce faci, mă? Aicea ți-ai găsit să dormi, în mijlocul orașului?
Știi unde stă?, îl întreabă omul din biserică.
Da. Pe strada X. Îl scutură pe om zdravăn și îl ridică. Cel care zăcea pe jos începe să se trezească.
Vă plătesc eu să îl duceți acasă, repet și îi întind noului taximetrist o bancnotă.
Gheorghiță confirmă că vrea să fie dus acasă, așa că cei doi îl prind de brațe și îl duc spre o mașină. Eu plec.
Cum o fi stat bărbatul de la biserică acele câteva minute lungi de până la sosirea mea cu omul acela căzut la câțiva pași de el? De ce nu o fi făcut nimic? Ca să nu pară un bleg în fața celorlalți taximetriști de la firma “Băieții veseli” sau de aiurea? Mai degrabă pentru că îi lipsește o școală a faptei creștine. O astfel de școală ar putea fi, pentru el și alții ca el, “Oastea Domnului”. Un loc unde să învețe că nu poate practica ortodoxia doar la nivelul expresiei, în rugăciuni poate egoiste.
A doua zi la liturghie se citește tocmai parabola evanghelică a bunului samarinean, pe care am ascultat-o de atâtea ori la Maslu. Dumnezeu mi-a dat șansa unei fapte creștinești. Scriind acum despre ea, poate i-am scăzut din valoare, dar, dacă lucrurile scrise vor fi de folos unor credincioși care se codesc să treacă la fapte, nădăjduiesc să recuperez ce am pierdut vorbind despre ea.
(2)
Noi ne poticnim în milostenie. Pe la mănăstiri am văzut chiar și călugări cărora li se congestionează fața când li se cere de pomană. Iar acesta nu e un semn rău, undeva în adâncul lor cineva ar vrea să dea, dar acel glas e reprimat cu forță, de aici rictusul dureros.
Când e vorba să facem acest gest simplu și atât de plăcut Lui Dumnezeu, ne împiedicăm în felurite gânduri: merită acest cerșetor să îi dau? Nu cumva e țigan? Să le dau și la țigani? Își va face vilă din banii cerșiți? Și altele. Care nu ne privesc pe noi.
Cerșetorul acela, oricât de prefăcut ar fi, ne face un bine: ne îngăduie să facem milostenie. În al doilea rând, ne scapă de un lucru nu tocmai plăcut Lui Dumnezeu: de ban. Domnul Hristos le-a cerut răspicat Apostolilor trimiși în lume să nu aibă bani asupra lor, iar El Însușii nu ținea bani, dovadă fiind acel moment în care i se cere să își plătească darea anuală, iar El îl trimite pe Petru să pescuiască și să scoată o monedă de aur din primul pește prins.
Dumnezeu știe mai bine decât ai putea tu să știi vreodată ce face acel cerșetor cu banii. Și știe ce e în inima lui. Banii dați de tine îi pot fi spre osândă, dar asta nu te privește, ție ți se socotește fapta bună, renunțarea la ceva dintr-al tău.
Eu am văzut la Mănăstirea Humorului un cerșetor bătrân, în aparență credincios, cu barbă și vestimentație ortodoxe, refuzând un copil care îi ceruse un leu, pe motiv că și el cerșește. Nu vă smintiți, Dumnezeu i-a pus la socoteală și asta.
Să nu fim și noi ca acest cerșetor. Dumnezeu ne-a rânduit atâtea bunătăți. Să împărțim din ele celor care ne cer.
Și iar, oare nu lipsa de cultură a faptei creștine l-a făcut pe acel cerșetor să nu dea? Nu i-ar trebui un strop de învățătură ostășească de la Oastea Domnului? Să nu fim doar creștini cu gura, căci asta ne va fi spre plată. (Va urma) (material semnat de Marius Ianuș)
