Nu mai am 18 ani, ci, de anul ce vine, de două ori pe atât. Așa cum sunt, mă îndrept spre o lungă așteptare a soției mele, rătăcită în pădurea sălbatică a lumii, într-o ușoară călugărie albă, lumească. Altceva nu văd la orizont, bătut de soartă cum sunt – fără serviciu și cu puțin sprijin adevărat în lume.
Dacă aș avea 18 ani m-aș duce la Oaste. La Oastea Domnului. Pentru că acum știu că poți trăi lumește în curăție, după rânduiala Bisericii. Când am avut 18 ani nu mi-a păsat de asta, iar acum plătesc. Pe drept.
Și acum știu că trăind astfel, după rânduiala Bisericii, îți pot merge toate bine. Poți trăi altfel decât am trăit eu, mai cu curaj. Și fără să cazi atât de ușor cum o făceam eu în părerea de sine.
Oastea Domnului își învață luptătorii tocmai această rânduială, prin care pot birui în războiul nevăzut pe care îl au de purtat cu trupul, lumea și diavolul.
În lume lipsa de rânduială a atins culmi nefirești. De pildă, până și animalele au o rânduială a împerecherii, care se face doar în perioada de rut, primăvara, și până și majoritatea animalelor trăiesc în perechi indestructibile, în familii care durează o viață. Doar omul și-a schimbat firea, bine construită de Dumnezeu, în rău.
Biserica a rânduit ca în sărbători, în ajunul sărbătorilor și în zilele de post – adică, în principiu, miercuri, vineri, sâmbătă și duminică – omul să trăiască în curăție. Rânduiala vine de la Dumnezeu, nu de la om, căci, după cum ne-a spus ferm Părintele Arsenie Boca, pruncii concepuți în sărbători, ajun de sărbători și zile de post duc viață de chinuri și frământări.
Cei din Oastea Domnului, spre deosebire de cei din lume, știu acestea.
Apoi, Oastea Domnului își îndeamnă ostașii să țină toate poruncile Domnului. Cele privitoare la vestimentația femeii, care sunt clare. (“Femeia să nu poarte veșminte bărbătești, nici bărbatul să nu îmbrace haine femeiești, că tot cel ce face aceasta, urâciune este înaintea Domnului Dumnezeului tău.” Deut. 22.5) . Cele privitoare la atitudinea lucrătoare, cu îndemn către fapta creștină, la fel. Spectacolele de teatru și televiziune ale ostașilor sunt slujbele bisericești. Nunțile lor se fac fără dans, muzică și etalare de toalete și podoabe, într-o strictă rânduială creștinească. Casele lor sunt pline de icoane, iar în discuțiile lor apar întrebări pe care lumea le-a cam uitat: Cum mai merge rugăciunea? La ce sfinți vă rugați?
Cum să nu admiri acest fel de viață care duce către sfințenie? Îmi pare rău că nu mai am 17-18 ani ca să încep viața în rândurile lor. Îi îndemn pe tineri să o facă. Să caute să ducă o viață binecuvântată, ca să nu le pară rău mai târziu. Dar nu le vorbesc celor care simt chemare către călugărie. Aceia vor să urce un munte semeț, față de care Oastea Domnului e doar o obcină domoală.
P.S.: Știu că sunt felurite voci care acuză Oastea Domnului de alunecări sectare. Oamenii Oștii nu s-ar mai duce la biserică la slujbe, ci s-ar strânge pe la case să facă gogoși. Nu cred că aceste vorbe sunt adevărate. Oastea și-a înălțat mereu crucile sub oblăduirea unor preoți de frunte ai Bisericii Ortodoxe Române, de la Părintele Iosif Trifa, inițiatorul ei, până la Părintele Vasile Mihoc, care îi conduce azi destinul. Prin acești preoți aleși de Dumnezeu Oastea Domnului a făcut mereu ascultare de Biserică. (de Marius IANUȘ, http://yanush.wordpress.com)
