”DE CE?”, de Lev Tolstoi – Prezentare –

Lev Tolstoi este unul dintre cei mai mari scriitori pe care i-a dat Rusia, nu numai rușilor, ci lumii întregi. Cine n-a auzit de „Război și pace”, de Anna Karenina, de „Moartea lui Ivan Ilici”? Sunt cărți de referință, care au marcat existența multor oameni. Cine poate scrie asemenea capodopere? Cineva talentat, desigur, asta în primul rând, dar mai ales cineva frământat, cineva care nu-și găsește liniștea, care caută neostoit adevărul. Concluzia la care a ajuns Tolstoi în anii de maturitate a fost că singura cale, singurul drum care duce undeva este numai iubirea de oameni. Și din frământarea lui de a cunoaște omul și de a-l iubi – pentru că, spunea cineva, nu poți iubi ceea ce nu cunoști cu adevărat – s-au născut personaje, gânduri, vieți care ne dezvăluie și nouă puțin din profunzimile sufletului omenesc, ca o străfulgerare care ne lasă să ne întrevedem pe noi înșine și pe ceilalți.
Nuvela „De ce?” are 25 pagini. Prea scurtă, ar putea zice cineva, ca să cuprindă în ea ceva valoros. Și totuși, ideea care e ilustrată aici este remarcabilă, este ceva la care fiecare dintre noi trebuie să mediteze: este vorba de omul care-și face datoria ca un robot, în mod mecanic, eventual cu exces de zel. E o nuvelă foarte actuală, mai ales în zilele noastre, când oamenii nu-și mai acordă timpul de a se gândi, de a medita, luând de-a gata opiniile fie de la televizor, fie de la cei care au „succes” în societate și care sunt, de cele mai multe ori, nu etaloane de moralitate și spirit superior, ci mai degrabă de tupeu și egoism.
Acțiunea se petrece în Rusia începutului de secol XIX, pe când o parte a Poloniei se afla încă sub Imperiul Țarist. Romanul ne prezintă o familie de polonezi – un tată cu două fiice – dintre care cea mai mică se îndrăgostește de un tânăr student. Acesta ia parte la revoluția din 1830-1831 prin care polonezii încercau să-și recapete independența, numai că succesul e de partea rușilor iar revoluționarii sunt fie împușcați, fie deportați în Siberia. Tânărul nostru este deportat și începe să întrețină o corespondență cu Albina, fata de care era îndrăgostit. Atunci când împlinește 18 ani, tînăra se hotărăște să-i împărtășească soarta și să-i fie alături pentru totdeauna. Se duce în Uralsk unde se căsătoresc și încep să ducă o viață tihnită de familie, deși grea pentru niști nobili care au fost obișnuiți cu considerația celor din jur și cu un anumit mod de viață. Li se nasc doi copii, un băiat și o fată, care sunt bucuria amândurora. Albina și Migurski sunt întrucâtva mulțumiți și împăcați cu soarta lor. Din nefericire, amândoi copiii se îmbolnăvesc și mor, unul după altul, din lipsa unui doctor priceput și a unor îngrijiri potrivite. Albina este distrusă și nu-și mai poate reveni. Se împacă foarte greu cu pierderea suferită și acum condițiile în care trăiește i se par mult mai grele. Tristețea o cuprinde tot mai mult și viața ei devine aproape de nesuportat.
Un prieten de-al lor vine în vizită și le povestește despre o altă tentativă de eliberare a polonezilor eșuată și despre modul cum au fost pedepsiți conaționalii lor: uciși cu lovituri de nuia, pe celebra „uliță verde”: două șiruri de soldați cu nuiele printre care trece osânditul cu spatele gol și care-l lovesc fără milă. Pedeapsa aceasta o impresionează mult pe Albina, dar totuși se hotărăște că trebuie să evadeze, pentru că gândul de a trăi liberi e singurul care o mai susține. Elaborează un plan ingenios: soțul ei să-și lase hainele pe malul mării, cu o scrisoare prin care să spună că s-a sinucis, apoi Albina să ceară repatrierea, luând cu ea o ladă în care să pretindă că ia osemintele copiilor, dar în care să-l pitească pe soțul ei pentru a trece de santinelele de peste tot.
Planul a fost pus în aplicare și bucuria drumului spre libertate este sporită de faptul că lucrurile merg bine. Cazacul care îi conduce e cumsecade și pașnic, Albina e mulțumită, reușesc să-l mai scoată pe Migurski din ladă să se mai dezmorțească. Dar când aproape să ajungă la destinație, cazacul care era cu ei îi denunță la poliție și Albina, care se întorcea din oraș, vede cu stupefacție și cu oroare cum soțul ei, omul cel mai onorabil și mai demn cu putință, care luptase ca un erou pentru libertatea poporului său, este pus în lanțuri și dus spre pedeapsa îngrozitoare de care se temea. O întrebare obsesivă îi revine în minte: De ce? De ce? Nu poate înțelege cum se poate ca dreptatea, care e atât de evidentă, să nu triumfe.
Cazacul cel tânăr – care descoperise pe polonezul ascuns în ladă datorită câinelui familiei, care se tot gudurase pe lângă ea, se uită încruntat când la Albina, când la comandantul de post, neînțelegând ce se întâmplă. Își trânti căciula de pământ și se duse la cârciumă, unde bău o zi și o noapte, bău tot ce avea pe el. Îl chinuia teribil întrebarea dacă a făcut bine că a spus comandanților săi că bărbatul polonezei era în ladă.
E un chin teribil să-ți dai seama că ai nenorocit pe cineva din exces de zel, din dorința de a-ți face datoria fără nici o nuanțare, fără a te gândi dacă e bine sau e rău. Atunci când omul încetează să mai gândească, să-și mai pună probleme, să-și folosească discernământul pe care i l-a dat Dumnezeu, greșeala e inevitabilă și inevitabil este și chinul sufletesc.
Să ne gândim tot timpul cu atenție, să reflectăm la acțiunile noastre, să nu acționăm ca un automat doar pentru că așa face toată lumea. Un savant spunea că este încurajat să-și susțină teoria, tocmai pentru că nu e unanim recunoscută, pentru că se cunoaște faptul că în general părerea celor mulți este îndeobște greșită.
Să nu ne fie frică să fim diferiți, să nu ne fie frică să gândim altfel. Dacă ne raportăm întotdeauna la adevăr și la bunătate, nu putem greși.
Elena Moroșan – Fundația SFINȚII MARTIRI BRÂNCOVENI
(contact: fundatiasmbsv@yahoo.com, site: www.fundatiasmbsv.ro)