De ce cu „latul”, Zlatane?

Am făcut ceea ce nu mai făcusem vreodată până duminică seară la ora 20: m-am dus la un prieten care, pe lângă un mini-restaurant, mai are ceva. Ați ghicit: are Digi TV, în fața căruia eram singurul fan Real. Ceilalți trei țineau cu dușmanul. În prima repriză, trăgând eu cu ochiul la reacțiile lor, am constatat că nu se simțeau chiar confortabil, chit că la urmă scrisesem clar că la „posesie” Barcelona avusese 65%, iar Real-ul meu doar restul de 35. Cu toate astea, singurul jucător remarcat de noi toți a fost Puyol, fundașul cu adevărat excepțional, căpitan la Barca și parcă și la Naționala campioană europeană. Ce se înțelege de aici? Păi ce altceva decât că în cele 35 de procente de timp în care au avut „obiectul”, jucătorii Real-ului au făcut de trebuia cu acesta. Adică și-au creat singurele două ocazii de gol din întreaga repriză, în contul Barcelonei putându-se nota doar două ofsaiduri în care adormise Thierry Henry, precum și zbaterea cu totul inutilă a unui Messi care pare departe de miracolele pe care tot el le înfăptuia cu vreun an în urmă. Privind la Real, nu mi-am putut reprima, pentru a mia oară, întrebarea: la ce bun să cheltuiești sute de milioane pe un număr de fotbaliști oarecum „vopsiți”, din moment ce și pe tarlaua proprie găseai unii cel puțin la fel de proști? Ideea e că dacă dai niște zeci de milioane pe un Kaka, alte zeci de pe Benzema, încă altele pe alți vreo doi-trei mediocri, niciodată n-o să ai echipa în stare să se opună convingător Barcelonei. Singurul care cu adevărat valorează fiecare cent din suma enormă plătită pe el este Cristiano Ronaldo, ale cărui incursiuni din prima repriză recunosc că mă duceau cu gândul chiar la victorie. N-a fost să fie, chiar el fiind cel care a ratat o ocazie imensă, moment în care am realizat că încă nu și-a revenit pe deplin. Dovada am avut-o după pauză, când a fost schimbat. Iar din clipa aia s-a cam terminat și cu jocul Real-ului. Bomboana pe colivă avea să ne-o pună singurul fotbalist pe care trebuia să-l cumpărăm noi (pe lângă Ronaldo) în loc să-l lăsăm Barcelonei: Ibrahimovici. Ăsta, abia intrat, după câteva zeci de secunde, ne-a dat-o. Da, dar cum? Păi, printr-o execuție pe care nici un fotbalist român n-a învățat-o: cu „latul”! A bușit mingea de-am zis c-o sparge. Dar cu latul. Oricare român (ba și mulți străini) ar fi tras un rist plin, cu „șiretul”, de o dădea peste tribună. Ăsta, Ibrahimovici, care face mereu altfel decât toți, a pus latul. De ce, mă, Zlatane?