De ce cinstim sfintele moaște?

Cinstirea sfintelor moaște își găsește un temei adânc în învățătura de credință a Bisericii Ortodoxe. Actul de cinstire a rămășițelor pământești ale sfinților apare în deceniile veacului apostolic și continuă în veacul următor. Mântuitorul Însuși vorbea despre calitatea deosebită pe care o dobândesc cei care se împărtășesc cu Trupul și Sângele Său, primind în felul acesta arvuna nemuririi. Sfântul Apostol Pavel ne încredințează că, „dacă ucideți, cu duhul, faptele trupului, veți fi vii“. Faptul că Biserica a cinstit de la început sfintele moaște ne-o atestă, înainte de toate, Sfânta Scriptură.
După ce a fost tăiat capul Sfântului Ioan Botezătorul, „ucenicii lui au luat trupul lui și l-au înmormântat și s-au dus să-i dea de știre lui Iisus (Matei 14, 12). De asemenea, „bărbați cucernici au îngropat pe Ștefan și au făcut plângere mare pentru el“ (Fapte 8, 2). Cunoaștem din istoria Bisericii câtă cinstire i-a fost acordată atât capului Sfântului Ioan Botezătorul, când a fost aflat, cât și sfintelor moaște ale arhidiaconului Ștefan, care au fost răspândite până la Constantinopol, și în Africa la Hippo, unde a slujit Fericitul Augustin.
Mai ales după încetarea persecuțiilor, relicvele sfinților au fost căutate, dezgropate, duse cu venerație, mai cu seamă în metropole bisericești și reședințe episcopale. Tot în această vreme, întrucât de timpuriu bisericile se zideau mai ales pe mormintele martirilor, se împărțeau moaște la toate bisericile spre a fi zidite în altarele lor.
Cultul sfinților se naște aproape indisolubil legat de cultul și cinstirea sfintelor moaște. Creștinii rânduiesc de timpuriu ca ziua în care martirii primeau cununa muceniciei să fie socotită drept zi de naștere în împărăția lui Dumnezeu și să fie cinstită și serbată la locul unde erau îngropate sfintele moaște. În epoca apostolică, nu numai trupul, ci și hainele și obiectele pe care le foloseau Sfinții Apostoli erau cinstite și mulți bolnavi se tămăduiau numai la trecerea peste ei a umbrei trupului Sfinților Apostoli.
Motivul pentru care Biserica cinstește sfintele moaște nu este numai unul de ordin comemorativ, în amintirea martirilor sau a celorlalți sfinți ai Bisericii, ci pentru că moaștele sunt cu adevărat sfințite, adică poartă pecetea dumnezeiescului, sunt purtătoare de har, întrucât s-au împărtășit de slava și puterea dumnezeiască.
Proslăvind sfintele moaște pentru puterea minunată ce le-a fost dată de Dumnezeu, creștinul ortodox cinstește însăși puterea dumnezeiască din ele.
Sfântul Ioan Damaschinul: „Trebuie să cinstim apărătorii neamului omenesc“
Norma de învățătură a Bisericii cu privire la cinstirea relicvelor a fost bine precizată, accentuându-se că cinstirea sfinților nu este adorare dumnezeiască, ci este venerare. În această privință, concluzia pe care o lansează Fericitul Ieronim este următoarea: „Noi nu adorăm creatura și nu-i slujim, ci cinstim moaștele martirilor pentru a adora pe Cel ai Cărui martiri sunt“ (Epistola 109 ad Riparium).
Cinstirea pe care creștinii o aduceau sfintelor moaște și, în general, sfinților martiri, era bine definită în comparație cu cinstirea și închinarea pe care o aduceau Mântuitorului Hristos, „căci lui Hristos ne închinăm pentru că este Fiul lui Dumnezeu, iar pe martiri îi iubim, după vrednicie, ca pe ucenicii și imitatorii Domnului“.
Așa fiind, socotim potrivit să punem tuturor în atenție, ca o concluzie finală, cuvintele unui mare trăitor și dascăl al Bisericii, Sfântul Ioan Damaschinul, referitoare la cinstirea moaștelor sfinte: „Stăpânul Hristos ne-a dat ca izvoare mântuitoare moaștele sfinților, care izvorăsc, în multe chipuri, faceri de bine și dau la iveală mir cu bun miros. Nimeni să nu fie necredincios! Dacă prin voința Lui Dumnezeu a izvorât în pustie apă din piatră tare și din falca măgarului apă pentru Samson căruia îi era sete, este de necrezut ca să izvorască mir binemirositor din moaștele mucenicilor? Cu nici un chip pentru cei care cunosc puterea lui Dumnezeu și cinstea pe care o au sfinții de la Dumnezeu. În Legea Veche, era socotit necurat tot cel care se atingea de un mort, dar nu erau socotiți necurați înșiși morții. După ce însăși viața și cauza vieții a fost socotită între morți, nu mai numim morți pe cei care au adormit întru nădejdea învierii și cu credință în El. Cum poate să facă minuni un corp? Cum dar, prin ei, demonii sunt puși pe fugă, bolile sunt alungate, bolnavii se vindecă, orbii văd, leproșii se curăță, ispitele și supărările se risipesc și se pogoară toată darea cea bună de la Tatăl luminilor? Cât de mult trebuie să te ostenești ca să găsești un sprijinitor care să te prezinte împăratului cel muritor și să pună pe lângă el cuvânt pentru tine? Dar nu trebuie cinstiți oare apărătorii întregului neam omenesc, apărătorii care se roagă lui Dumnezeu pentru noi? Da, trebuie să-i cinstim, ridicând biserici în numele lor, aducând roade, prăznuind pomenirea lor … Prin cele care Dumnezeu este cinstit, prin acelea se vor bucura și slujitorii Lui; de acelea de care Dumnezeu Se mânie, de acelea se vor mânia și ostașii Lui“. (Sf. Ioan Damaschin, „Dogmatica“, București, 1938, p. 278).
Nu sfinții au trebuință de cinstirea noastră, ci noi dobândim mii de bunătăți ca urmare a cinstirii sfintelor lor moaște: „Pentru folosul nostru primesc ei cinstea din partea noastră, chiar neavând nevoie de ea, pentru ca noi să putem primi rodul binecuvântării lor“ („Cateheza aceluiași despre faptul că moaștele sfinților mucenici sunt un prilej de mare folos pentru noi“).
Cine nu crede în sfintele moaște nu crede nici în sfintele icoane, nici în lucrările sfințitoare ale Bisericii. Un lucru este greu de contestat și chiar apodictic, și anume că, în întreaga istorie a Bisericii, sfintele moaște sunt o prezență permanentă, ele constituind, alături de sfintele icoane, de slujbele Bisericii, de imnografia liturgică, repere fundamentale ale credinței noastre.
(Pr. Liviu PETCU, sursa: Ziarul Lumina)