De ce bărbații își descoperă, iar femeile își acoperă capul în biserică?

Atunci când intrăm în biserică este firesc să simțim că am pătruns într-un loc cu totul special, iar particularitatea lui constă în faptul că Dumnezeu este prezent aici în chip tainic. Lăcașul bisericii este nu numai un loc public, dar și universul intim și familiar sufletului nostru, pentru că aici Îl întâlnim pe Dumnezeu revelat în Dumnezeieștile Scripturi și în Sfintele Taine.
Regula purtării civilizate ne spune că întâlnirea dintre două persoane începe cu un salut, iar când o persoană întâlnește o altă persoană, față de care nutrește un respect deosebit, salutul ei tinde să împrumute forme de manifestare a cinstirii: descoperirea capului, reverența sau alte gesturi de politețe.
Gesturi cu caracter liturgic
În biserică, însă, descoperirea și acoperirea capului sunt nu numai gesturi de politețe, ci gesturi cu caracter liturgic, de închinare, în sensul că preced și însoțesc rugăciunea; de aceea ele arată nu o simplă disponibilitate atitudinală a celui credincios, ca în cazul unui salut, ci pregătirea lui de a fi în comuniune cu Dumnezeu. În acest sens, Sfântul Apostol Pavel spune într-o manieră categorică: „Orice bărbat care se roagă sau proorocește, având capul acoperit, necinstește capul său (adică pe Hristos), iar orice femeie care se roagă sau proorocește, cu capul neacoperit, își necinstește capul; căci tot una este ca și cum ar fi rasă” (I Cor. 11, 4-5).
Rațiuni de ordin moral
Acoperirea capului femeii se face din rațiuni de ordin moral, pentru a-și ascunde podoaba capilară (cf. I Petru 3, 3), deși părul îi este dat ca acoperământ (cf. I Cor. 11, 15). Gestul ei trebuie însoțit de grija purtării cuviincioase, virtuoase. În cazul bărbatului, înțelesul duhovnicesc al descoperirii capului vine și dintr-o altă perspectivă. Se cunoaște că în cultura filosofilor antici, a vorbi cu capul descoperit însemna a spune lucrurile în mod direct, nemijlocit, pentru a putea fi înțelese și altfel decât în mod discursiv, de unde și expresia „a spune adevărul gol-goluț”. Astfel, înțelegem că descoperirea capului este mai degrabă expresia pregătirii bărbatului credincios pentru a se adresa lui Dumnezeu în mod direct, sincer, fără gânduri ascunse sau viclene. Cu acest sens, întâlnim expresia de mai sus și la Sfântul Ioan Gură de Aur, iar Sfântul Maxim Mărturisitorul spune presbiterului Talasie că descoperirea capului arată mintea, care, în vremea rugăciunii, nu pune nici un alt înțeles mai presus de Cuvântul lui Dumnezeu, acoperământul capului însemnând, aici, înțelesurile pe care mintea le adună din lucruri. Femeia care își acoperă capul este, în viziunea aceluiași părinte, mintea înțelegătoare, adică luminată duhovnicește, care supune în om toate simțurile și lucrările sufletului și ale trupului, de aceea se spune despre o asemenea minte că nu necinstește capul ei.
Desigur, foarte mulți credincioși nu au în vedere simbolismul tuturor actelor liturgice, uneori refuză să le înțeleagă, sau le semnifică după priceperea lor, ceea ce încurajează formalismul religios.
Nu este, așadar, o tradiție populară, ci o rânduială a Bisericii”
A ne descoperi sau acoperi capul în biserică nu este, așadar, o tradiție populară, ci o rânduială a Bisericii, statornicită încă din vremea Sfinților Apostoli și care se poate observa și în tradiția iconografică ortodoxă, care ne prezintă pe Maica Domnului având întotdeauna capul acoperit, asemenea și cuvioasele femei, iar sfinții (uneori cu excepția sfinților ierarhi și a unor cuvioși) au capul descoperit. Cunoașterea învățăturii Bisericii noastre este astăzi mai mult decât necesară, deși datoria noastră este nu numai să o cunoaștem, ci și să mărturisim cu tărie pentru ea.
(pr. lect. dr. Adrian IVAN, sursa: www.ziarulumina.ro)