De ce avem nevoie de sfinți?

Suntem bulversați, inima noastră este puternic zdruncinată atunci când ascultăm cu atenție cuvintele Sfântului Apostol Pavel: „Voia lui Dumnezeu aceasta este: sfințirea voastră“ (1 Tesal. 4, 3). Dumnezeu vrea nici mai mult, nici mai puțin decât ca noi să fim sfinți. Dumnezeul nostru nu e gelos pe sfințenia, pe dumnezeirea Lui. Dimpotrivă. În vechime, zeii păgâni erau geloși pe oameni din această pricină. Prometeu a fost pedepsit veșnic pentru că a furat focul zeilor din Olimp. Cu Dumnezeul nostru lucrurile stau altfel.
Pentru a aduce în suflete pacea adevărată, pentru a transforma pământul întreg, pentru a-L afla pe Dumnezeu, Mântuitorul nostru, în lumea aceasta nu există altă cale decât sfințirea noastră personală.
Un episcop a fost întrebat la jumătatea secolului trecut în Occident: „Care este mesajul dumneavoastră pentru cei căsătoriți? Dar pentru cei care muncesc la țară, în agricultură? Dar către văduve? Dar pentru tineri?“
Episcopul a răspuns simplu: „Nu am decât un singur cuvânt către toți. Este cel pe care mi l-a predat Hristos, pe care l-a împlinit și El Însuși: «Mâncarea mea este să fac voia Celui ce M-a trimis pe Mine și să săvârșesc lucrul Lui» (In. 4, 34)“.
Hristos a predicat vestea cea bună, Evanghelia, tuturor, fără nici o diferențiere. El cheamă pe fiecare la sfințenie și cere tuturor iubire față de Dumnezeu și față de oameni: tineri și vârstnici, căsătoriți și necăsătoriți, bolnavi sau sănătoși, învățați sau simpli, oriunde s-ar afla aceștia.
Nu există decât un singur mod de a crește în familiaritatea și încrederea în Dumnezeu: a te întâlni cu El în rugăciune, a-I vorbi de la inimă la inimă, a-I dărui dragostea ta.
E curios că Dumnezeu primește dragostea, așteaptă rugăciunile noastre. Nu doar noi primim dragostea Lui, ci și El pe a noastră. Și așa ne bucurăm împreună.
De ce avem nevoie de sfinți? Ce ne mai poate învăța un sfânt pe noi, cei din ziua de astăzi?
Sfinții ne amintesc cine suntem. Ne-am uitat identitatea. Pentru o a reafla ne întoarcem la răspunsul oferit de Sfântul Apostol Pavel când vorbea atenienilor: „În El trăim și ne mișcăm și suntem, precum au zis și unii dintre poeții voștri: căci al Lui neam și suntem“ (Fapte 17, 28).
De la sfinți mai putem lua un lucru care lipsește teribil lumii noastre, rușinea. Prea mulți am pierdut-o. Când? Cum? Cu o concepție greșită despre Dumnezeu și om, i-am strâmbat pe amândoi în mintea noastră îngustă. Am pus în locul lui Hristos orice altceva, denaturând gândirea sănătoasă despre Dumnezeu. Am așezat în panteonul fără aură de sfințenie pe oricine am dorit, dar nu pe Dumnezeul Cel adevărat și pe cei care au împlinit asemănarea cu El.
Oamenii, deci și sfinții implicit, sunt la o primă vedere corpuri, trupuri. Dar sfinții, trupului acestuia de carne ce aparține umanului, realitatea cea mai misterioasă poate din natură, ei au știut să-i descopere taina.
Rușinea pare să nu privească decât specia umană, dar nu în întregime. Mulți nu sunt conștienți că trupurile lor sunt chemate să fie pătrunse de har asemenea fierului încins în foc. Nu. Pentru unii, bărbați sau femei, miza este diferită. Rușinea nu-i atinge. Rușinea aparține celor care tind spre sfințenie, celor care tainic au cunoscut pe Dumnezeu, care au rămas marcați de această întâlnire. Născută din acest prim față în față intim și intens, rușinea este la ei conștiința unui decalaj profund între ceea ce lumea pretinde și ceea ce Dumnezeu vrea să dea; între nonsens și adevăr, între idoli și viață adevărată. Umanul în materialitatea sa poartă cu sine un mister tulburător care la unii împinge spre abuz, la alții pretinde respect, anume el este menit, promis să devină una cu Dumnezeu. Iar pe aceasta o săvârșesc la modul absolut doar sfinții.
(Ziarul Lumina)