De ce atâtea bogății?

(Despre Agheu 2, 8)
În Iuda postexilic (a doua jumătate a secolului al VI-lea), oamenii tocmai încheiaseră experiența șocantă și tragică a exilului babilonian. Cei întorși, puțini la număr, făceau parte mai ales din cercuri preoțești și levitice, sau din entuziaști, în vreme ce mulți alții preferau să rămână în diasporă. Situația precară este zugrăvită de profetul Agheu prin cuvintele: „Voi ați semănat mult, dar ați cules puțin; ați mâncat, dar nu v-ați săturat; ați băut, dar nu v-ați îmbătat; v-ați îmbrăcat cu veșminte, dar nu v-au ținut de cald, și ați strâns simbria voastră ca să o puneți într-o pungă spartă” (1, 5-6). Și totuși, în acest context dificil, se profețește strângerea de bogății mari pentru Templul Domnului.
Rezidirea Templului
Templul fusese distrus în vara anului 587 sau 586. Cronologia din această perioadă rămâne nesigură, ambele variante sunt posibile, deși ar părea mai probabilă a doua. Oricum, distrugerea Templului a constituit o pierdere grea și o problematizare teologică nemaiîntâlnită. Iezechiel o aseamănă cu „pierderea luminii ochilor” (moartea soției sale – cf. Iezechiel 24, 15-24), iar de atunci și până astăzi distrugerea este comemorată prin post (Zaharia 7, 5; cf. 4 Regi 25, 8-9).
Cei întorși din exil devin de aceea foarte preocupați de rezidirea Templului, ridicând prima dată un altar (cf. 1 Ezdra 3, 1-2), iar în decursul a cinci ani chiar Templul (1 Ezdra 6), cu sprijinul regelui persan (deși persistă anumite dubii în legătură cu autenticitatea actului lui Cirus invocat – cf. Pierre Briant, From Cyrus to Alexander. A History of the Persan Empire, Eisenbrauns, Grand Rapids, 2002, p. 47). Oricum, profetul Agheu a fost, alături de Zaharia, foarte implicat în lucrările de construcție (1 Ezdra 6, 14). El vorbește de un pelerinaj al tuturor popoarelor, care sunt mai întâi înfricoșate de Iahve, dar apoi vin la Ierusalim cu lucruri de mare preț: „Voi zgudui toate popoarele și toate neamurile vor veni cu lucruri de preț și voi umple de slavă Templul acesta, zice Domnul Savaot” (2, 7). Toate aceste bogății sunt folosite pentru Templu, pentru că în versetul următor, cel la care făceam referire în titlu, Iahve proclamă: „Al Meu este argintul, al Meu aurul”.
Aparentul primat al bogățiilor materiale
De ce se face atâta caz în legătură cu bogățiile respective? În perioada postexilică locuitorii din Iuda erau săraci, iar cetatea Ierusalimului era lipsită de ziduri, care vor fi ridicate abia peste câteva decenii, sub Neemia (Neemia 2, 17; cap. 3). Situația dificilă sugerase mai întâi amânarea reconstruirii Templului (Agheu 1, 2), iar apoi construirea unuia modest în comparație cu sanctuarul solomonic.
De ce, însă, sunt dorite lucruri de preț, argint și aur, pentru noul Templu, în acea perioadă tulbure? De ce rămâne același accent pe materialitatea podoabelor, când mai importantă ar fi părut opera de redresare morală, cunoașterea Legii și atașamentul față de Domnul? De ce erau dorite atâtea bogății?
Demersul pare în sine grosier, în comparație cu învățătura Mântuitorului: „Nu vă adunați comori pe pământ, unde molia și rugina le strică și unde furii le sapă și le fură. Ci adunați-vă comori în cer, unde nici molia, nici rugina nu le strică, unde furii nu le sapă și nu le fură. Căci unde este comoara ta, acolo va fi și inima ta” (Matei 6, 19-21). Să fie și acesta unul din punctele prin care Vechiul Testament arată că nu se poate ridica la nivelul celui Nou, ci rămâne captiv unei viziuni lumești?
Trebuie întâi să observăm că popoarele care aduc bogății constituie un motiv biblic important. Încă de la Exodul din Egipt, bogățiile neamurilor constituie materia din care se va construi Cortul Sfânt. Într-adevăr, înainte de Plaga a zecea, fiecare israelit „cere cu împrumut” vase de argint, vase de aur și haine de la egipteni; Însuși Iahve Se implică, dând poporului Său trecere înaintea egiptenilor (Ieșire 11, 2-3). Faptul acesta este atât de important, încât este amintit chiar la chemarea lui Moise, ca o făgăduință divină (Ieșire 3, 21). Bogățiile împrumutate nu vor fi returnate, egiptenii fiind astfel prădați (Ieșire 12, 36) în contul anilor de robie. Avem aici de-a face cu „daruri” forțate, dar, ceea ce este foarte important, bogățiile vor fi folosite la împodobirea Cortului Sfânt (Ieșire 25, 3). Așa cum descrie redactarea preoțească, au fost folosite în total 1,25 tone de aur, patru tone de argint și trei tone de aramă (Ieșire 38, 24-29: un talant are aproximativ 40 kg), o cantitate prea mare pentru călătoria prin pustiu (Ralph W. Klein, „Back to the Future: The Tabernacle in the Book of Exodus”, în: Interpretation 50 (1996), nr. 3, pp. 264-276).
Prețiozitatea – simbolul puterii duhovnicești
Bogăția constituie un laitmotiv în istoriile patriarhilor, a căror virtute pare să solicite în paralel și o creștere a avutului (rekhush). Avraam obține primele bogății tot în Egipt, în contul frumuseții Sarrei (Facere 12, 16; 13, 2), apoi averea sa crește constant, ca și cum făgăduințele și binecuvântările divine atrag ca efect și bunăstarea materială. Exemplele pot continua cu Isaac, sau mai ales cu Iacov, care ajunge în slujba socrului său foarte bogat și invidiat (cf. Facere 31, 1). Ceea ce ne interesează pentru tema noastră este însă faptul că bogățiile patriarhilor se obțin în general prin interacțiunea cu popoarele străine, devenind câteodată plată sau răsplată. Când funcționează excepția, rolul ei este de fapt de a întări regula, ca în cazul regelui Sodomei, ale cărui daruri sunt special refuzate, „ca să nu zică: Eu am îmbogățit pe Avraam” (Facere 14, 23).
În perioada postexilică, ideea darurilor venite din partea popoarelor străine este subliniată, doar că de data aceasta darurile sunt benevole, nu forțate ca la Exod. Dar funcția acestor bogății este aceeași. Trito-Isaia descrie aceasta în Isaia 60, 9: „Căci pentru Mine se adună corăbiile, în frunte cu cele din Tarsis, ca să aducă de departe pe feciorii tăi; aurul și argintul lor pentru numele Dumnezeului tău și pentru Sfântul lui Israel, Care te preamărește”. Practic, profetul Agheu, în aceeași perioadă, reprezintă aceeași idee, păstrând însă ca reminiscență și ceva din tradiția „obligativității”. Popoarele sunt determinate să aducă bogățiile, dar numai după ce sunt cutremurate cerul și pământul, iar ele „zguduite” (Agheu 2, 7).
Aducerea darurilor – convertirea la învățătura dumnezeiască
De altfel, această idee este proiectată și escatologic. În cerul și pământul nou, Noul Ierusalim, pogorât din cer de la Dumnezeu, este de fapt o cetate-templu așezată pe un munte mare și înalt (Apocalipsa 21, 10), echivalent al Muntelui Sion. Dimensiunea ei este impresionantă, 2.220 km pătrați (12.000 de stadii – cf. 21, 16), „zidăria zidului este de iaspis, iar cetatea este de aur curat, ca sticla cea curată; temeliile zidului sunt împodobite cu tot felul de pietre scumpe” (21, 18-19). Practic în Ierusalimul escatologic cetatea nu este doar împodobită, ci devine ea însăși podoabă, fiind construită exclusiv din materiale prețioase.
Ideea ni se pare foarte interesantă din punctul de vedere teologic. Nu este vorba de grandomania viziunilor, de „litomania faraonică” îmbinată cu setea de avere, ci de concepția teologică a bogăției ca simbol al puterii duhovnicești. Deși născut într-o iesle sărăcăcioasă, Mântuitorul Însuși primește aur în dar de la magi (Matei 2, 11).
Frumusețea împărătesei din Psalmul 44 este descrisă la fel de împodobită: „Toată slava fiicei Împăratului este înăuntru, îmbrăcată cu țesături de aur și prea înfrumusețată” (versetul 15). Or, Sf. Vasile cel Mare, în Comentariul la Psalmi, identifică împărăteasa cu „Mireasa lui Hristos”, Biserica. „Psalmul ne îndeamnă să pășim spre tainele din adâncul slavei bisericești, pentru că frumusețea miresei este înăuntru” (Tâlcuire duhovnicească la Psalmi, trad. pr. D. Fecioru, EIBMBOR, București, 2000, p. 179). Frumusețea trebuie să fie deci lăuntrică, Sf. Vasile explicând-o prin îmbrăcarea în virtuți a omului duhovnicesc.
De altfel, prezența metalelor prețioase în Cortul Sfânt, ca și în Templu, trimite la o concepție simbolică a sacralității. Aurul și argintul sunt prezente doar în Sfânta Sfintelor și Sfânta, pe când în curte se folosește doar arama. Ierarhizarea aceasta înseamnă de fapt indicarea sanctuarului ca fiind centrul sfințeniei cosmice (cf. Philip Peter Jenson, Graded Holiness. A Key to the Priestly Conception of the World, JSOT Press, Sheffield, 1992 (JSOT.SS 106), pp. 101-111).
Știm din istorie că popoarele nu s-au grăbit să aducă daruri în Ierusalim pentru templul lui Zorobabel. Istoric vorbind, templul se pare că a fost ridicat cu sudoarea muncii iudeilor, nu atât din donațiile regale, care am văzut că nu sunt foarte sigure istoric. Deci dezideratul lui Agheu nu este deloc unul lumesc. Popoarele chemate să aducă aur și argint Domnului închipuie de fapt convertirea la învățătura dumnezeiască, prezentarea virtuților ca pietre prețioase în zidirea Bisericii. Iahve spune „Al Meu este argintul, al Meu aurul”, arătând că virtuțile sunt încununarea harului, dăruit însă de Dumnezeu, fără de care omul trupesc nu le poate lucra. Deci, dacă ne gândim mai bine, prin „al Meu” de aici, Dumnezeu nu Își pretinde un drept sau un privilegiu divin, cerând bogăția popoarelor, ci de fapt ne amintește că bogăția virtuților prezentate ca ofrande provine din ceea ce este al lui Dumnezeu și ne-a fost dăruit și nouă: „Ale Tale dintru ale Tale”.
(lect. dr. Alexandru MIHĂILĂ, sursa: www.ziarullumina.ro)