Lumea în care trăim, nesfârșită și diversă, în pofida torentului de informații revărsat datorită adevăratului dezmăț al audio-vizualului, o-nchidem în „cercul nostru strâmt” familie-casă-serviciu-rude-prieteni. Sute de mii de români (milioane?) n-au văzut marea, alte sute (dacă nu tot milioane) n-au trecut pragul Bucureștilor. Lumea și-a deschis larg porțile pentru unii, le-a întredeschis zgârcit pentru alții, dar le menține ferecate în fața celor cărora vârsta le-a stins din cutezanță, și puținii bani n-au cum le susține fărâma rămasă.
Armata obligatorie îl mai scotea pe flăcău din cotlonul lui de țară și-l întorcea în sat dacă nu mai înțelept, oricum mai umblat. Acum, Gheorghe și Vasile (dacă nu cumva îs botezați, după modă, Cosmin și Codrin) sar direct din fundul Moldovei în inima Europei. Accidentele de adaptare devin inevitabile. Firesc ar fi să plece din țară mai întâi cei cărora pregătirea și experiența le îngăduie să aspire la angajare rapidă și profitabilă. Se-ntâmplă, însă, invers: întâi de toate se călătoresc cerșetorii romi, apoi desnădăjduiții, urmați de armata necalificaților dispuși să accepte orice și în orice condiții. Valul de computeriști ce au emigrat în Canada și SUA a înregistrat câteva sute de nume, în vreme de zidarul și salahorul român îl afli multiplicat în sute de mii de exemplare, din Cehia până-n Portugalia.
Și bunicul meu a plecat cândva, în 1912. Atunci, Bucovina se afla sub stăpânire kesaro-crăiască, românul era nație oropsită, marginalizată, pe alocuri terorizată, așa că motivația emigrării era deplină – chiar dacă atunci (ca și acum) rămânea acasă, în necaz și lipsuri, restul familiei. Haralambie Iacoban din Comănești lăsa în urmă 11 copii și-o soață bolnavă de cancer. De departe, a izbutit s-o țină mulți ani în viață trimițându-i din SUA și, apoi, Canada, dolari pentru doctori și doctorii, iar cei nouă frățâni mai mari s-au străduit din răsputeri să-i dea la școli pe ultimii doi născuți, ca să-i facă „domni”, în vreme ce ei au rămas țărani acolo, în vatra satului. Așa cum le hotărâse Haralambie înaintea plecării.
În America, a trudit la o fabrică de osii de vagoane, în Canada, la pădure. Prea mult nu câștiga, dar puținul trimis acasă (mă-ntreb cum, că nu exista nici Western Bank, nici internetul…) însemna enorm acolo, la Comănești, și așa au scos-o la capăt 12 suflete. Dar restul satului? Au plecat și alții, au rămas cei mai mulți. Cum-necum, a venit anul 1918, strămoșii mei au devenit cetățeni ai României și, fiindcă totdeauna au prețuit munca, au dus-o chiar mai bine decât țăranul din Moldova de jos. De unde și întrebarea dacă plecarea lui Haralambie Iacoban (devenit, peste ocean, Harry Jakob…) și în general exodul bucovinean peste mări și țări era ultima și adevărata soluție, sau va fi fost vorba de un aventurism zăbăuc, când s-au tras unii după alții de s-au zburătăcit satele Bucovinei în preajma războiului mondial. Fie disperarea, fie o consistentă doză de naivitate, poate chiar de iresponsabilitate, fie avarierea instinctului de conservare, fie toate la un loc, au putut determina un țăran ce nu știa boabă de engleză („Harry” deprinsese câteva cuvinte nemțești la târg la Rădăuți, desigur, începând cu „verboten”…), s-o pornească îmbrăcat în costum național peste ocean, cu un vas mixt, adică, și cu pânze, și cu aburi, spre a isprăvi traversarea după trei săptămâni prin furtunile Atlanticului… Nu-i cu putință, însă, nici o comparație, darămite apropiere, cu bejenirea românilor din veacul XXI. Vor fi printre ei și simpli aventurieri; cu siguranță, mai mulți sunt cei care măsoară de șapte ori și taie odată. Nevoia i-a scos din case. Ca și pe Haralambie. Numai că bunicul meu a plecat dintr-o țară străină, Austro-Ungaria, fără să-și închipuie, darăminte să spere, că va veni un 1918 izbăvitor. Spre deosebire de el, românul care pleacă azi rămâne cu responsabilități nu numai față de familie, ci și de țară. Pe care trebuie să le conștientizeze. Din acest punct urmând să purcedem la o discuție viitoare.
