DE-ALE LUI PĂCALĂ

„Omul cel mai iscusit / Uneori e păcălit” – avertizează înțelepciunea populară. Mi-am amintit după ce sâmbătă, la Gura Humorului („Toamna la Voroneț”, ediție jubiliară – voi reveni) s-a discutat și despre filmul lui D.R. Popescu + Geo Saizescu, „Păcală”.O constatare cu caracter general: eroul snoavelor românești, ca și discipolul său mai frivol și mai buruienos, Bulă, încep să coboare în uitare, parcă sleindu-se generala deschidere către farse, păcăleli, șotii. Eram mai năstrușnici odată, ori din pricina tinereții ușor iresponsabile, ori fiindcă viața este mai favorabilă acum seriozității cu morgă, ori din amândouă pricinile. Când în jurul tău zilnic se răsfață cifrele Covid și medicii anunță că, dacă o ținem tot așa, urmează să selecteze ei pe cine salvează și pe cine trimit la cimitir, nu-ți mai arde de glumă! Oricum, nu de ieri-de azi, farse răsunătoare nu prea aud a se mai face.Dintr-astea amicale, hazoase și inocente, nu meșterite la modul profesionist de către farsorii de serviciu la posturile de radio și tv., care continuă să se bazeze tot pe vechiul „fond de aur” al hazului național. În tinerețe, o țineam din farsă-n farsă – nu spunea H. Pourrat că „Viața fără farse e ca o călătorie fără hanuri”? Prin anii ’60 nu existau computere și erau la modă, în secretariatele de redacție, garniturile „Letraset”: de pe o filă transparentă se desprindeau litere care, orânduite pe hârtie, lăsau perfect impresia textului tipărit. Drept pentru care am „tipărit” un convingător antet al Ambasadei Marii Britanii, dedesubtul căruia am scris la mașină o generoasă și fermă invitație trimisă de British Council scriitorului Corneliu Ș.: trei săptămâni documentare în Anglia, transport și cazare „all inclusive” în contul reginei. Constatând că beneficiarul s-a ambalat, totuși, prea tare (făcuse cerere pentru concediu fără plată în vederea iminentei plecări în Anglia, își cumpărase umbrelă nouă și dicționar de conversație româno-englez), autorii farsei i-au mărturisit despre ce-i vorba, dar… pas de-l convinge! N-a crezut până ce nu i s-a arătat cum letrasetul se rade cu lama, literă de literă… Cu același procedeu de „tehnică tipografică” l-am trimis la Concentrare în cazarmă pe criticul Const. P., filolog rezervist. Își orânduise în valiza de lemn, conform indicațiilor din Convocarea măsluită, „schimburi curate și hrană rece pentru trei zile”… Când s-a lansat acțiunea de „îmbunătățire a compoziției sociale”, Radio Iași s-a cutremurat din temelii: au fost „implementați” în redacție novici aduși din producție, cu biografii-beton, pricepere zero și înzestrare gazetărească așijderea. Mi-a fost încredințat spre ucenicire onorabilul Ștefan T. (nu-i scriu numele întreg, poate mai trăiește, de ce să-i tulbur bătrânețile?) care, tâmplar fiind, a trimis la gazeta „Munca” o scrisoare precum că secția dumisale a depășit planul semestrial cu 1,1%. Perfect pentru gazetărie! A fost scos din producție și trimis la Radio. Într-o bună zi, mă întreabă: „Tov Iacoban, dumneata nu obosești să vorbești de unul singur 90 de minute?” I-am răspuns că n-am ce face, asta-i meseria comentatorului sportiv și, oricum, n-are cine să mă ajute. „Dați-mi voie să vă ajut eu.” Mi-a mărturisit că nu se pricepe la fotbal (parcă eu mare pricepere aveam!), că n-a fost niciodată pe stadion, dar, dacă-i fac rost de-un regulament, o să se descurce, fiindcă ascultă de mult transmisiile noastre și mare filosofie nu-i. Adulmecând iminența farsei, i-am dat un regulament și l-am invitat duminică la stadion, unde va face o înregistrare de probă, la meciul din deschidere. Începe meciul, deschidem magnetofonul și, după ce constată că „echipa gazdă se apără succint”, face o pauză, începe să răsfoiască Regulamentul și-mi cere, din ochi, ajutorul. Îi fac semn să-i dea înainte; bietul de el, a-nceput să se ia de arbitri care nu văd ce se întâmplă pe teren… iar s-a oprit… iar m-a privit implorator… până la urmă, a mai bâiguit vreo două-trei minute în fața microfonului, după care a zbughit-o pur și simplu. Înregistrarea de pomină o ascultam cu lacrimi în ochi, după aceea, la petrecerile interne de anul nou; nu știu pe unde o mai fi. A! Să nu uit esențialul: meciul din deschidere nu era de fotbal, ci de rugby! De fapt, eram tineri… și răi! Medalia „Colectivizarea agriculturii” s-a decernat, la Iași, în cantități industriale, inclusiv unor personaje care n-au știut niciodată câte țâțe are vaca. Post-festum, s-a complotat într-o „anumită parte” a redacției falsa introducere pe lista medaliaților a încă două nume: Valer Mitru și fostul lui șef de la Stația de amplificare, Lică Bluthal. O voce necunoscută i-a convocat telefonic la festivitatea decorării. Autorii farsei, inclusiv subsemnatul, s-au ascuns după coloanele de la parterul Palatului Culturii, așteptând apariția catindaților la decorare. Primul se ivește Bădia Mitru, cu o garoafă la butonieră; își călcase, festiv, pantalonii. Toată dimineața dăduse telefoane de la redacție: stabilea în dreapta și-n stânga întâlniri cu unul ori cu altul, după care suna din nou și le contramanda cu textul „nu pot veni, mă cheamă ăștia să-mi dea o tinichea”. Am râs cu noduri, fiindcă, atunci când a-nțeles că-i farsă, Valer Mitru avea ochii în lacrimi… Aș zice că, din acest punct de vedere, adică al cultivării șotiei nevinovate, mai degrabă putem vorbi despre normalitate atunci decât acum. Altele-se la modă, și deloc nevinovate: șotiile cu milioane sfeterisite de la stat. Poate dă Dumnezeu și, după Covid, și ne mai revenim!