Am lăsat să treacă aproape o săptămână de la catastrofa Real-ului. Mi-am lins rănile și, asemenea talibanilor din banda „câinilor roșii”, m-am gândit la soluții alternative. Adică, dacă tot n-am jucat nimic în Champions’ League, am început să explic (cui are timp să m-asculte!) că noi, Real Madrid, avem altă prioritate acum: campionatul Spaniei. E drept că acolo sunt 6 puncte distanță până la locul 1, ceea ce n-ar fi tocmai o problemă. Grav e însă că pe locul ăla e Barcelona, iar asta cam încurcă lucrurile. În sfârșit, ca să citez din clasicii autohtoni, lăsați-ne să ne pregătim de Liga Campionilor, că și locul 2 merge direct în grupe. Ideea era însă alta, de-a serioaselea acum: anume că umilință ca asta de la Liverpool nu-mi aduc aminte să fi trăit prea multe în cei 51 de ani de când țin cu Real. Atât de mare a fost diferența între ele, încât nici nu-ți mai vine, oricât de mare fan ai fi, să contești primele două goluri, perfect neregulamentare (despre penalty-ul de la cel de-al doilea am scris totuși atunci, imediat după meci) ori să te autosugestionezi că dacă ăstea nu s-ar fi acordat, altul ar fi fost cursul meciului! Care curs!? Că în minutul 18, statistica zicea așa: șuturi pe poartă 8-2, din care pe spațiul porții 6-0, iar pe tabelă era 2-0. N-am văzut însă pe nimeni râzând de Real Madrid. Nici măcar când Torres făcea ghidușiile alea cu călcâiul în mijlocul unei apărări năuce. La ei când e dramă e dramă, nu circ. Vreo câteva zile mai târziu, Liverpool i-a aplicat același tratament și lui Manchester, echipa despre care tocmai scrisesem că intră pe teren cu aerul ăla de învingător pe care nu l-am întâlnit niciodată, la nici o echipă. Cu aer cu tot, Liverpool i-a dat tot 4, ca nu cumva să rămânem cu imaginea că echipa lui Sir Ferguson ar fi mai brează ca Real. Nici acolo n-a râs nimeni de ei, de învinșii la scor. Chiar dacă scorul în sine a fost, și cu Real și cu Manchester, cam de râsul lumii. Și zău că nici de Alex Ferguson nu-ți vine să râzi când spune, ca orice Rednic sau Lăcătuș, „am fost mai buni ca ei”!
Dincoace, pe plaiul mioritico-dâmbovițean, fără să ia câte 4, ba chiar smulgând câte un egal ori chiar o victorie, poți să și mori de râs când ăla o tot bate-n cap cu Liga Campionilor, ba zice că nici nu-nțelege de ce joacă prost echipa, din moment ce ei, acționarii, „au băgat bani”. În cine? Păi, în alde Niculescu, „Săgeată”. O fi zis-o la mișto? Că dacă nu, nu-i de râs. E de plâns.
