David Croitor sau „privirea cu sufletul”

Pe David Croitor nu trebuie să-l fi întâlnit aievea ca să poți să spui că-l cunoști. E de ajuns să fi văzut doar câteva din tablourile sale ca să te apropii sufletește de el, să simți că lucrările lui îți transmit o vibrație care te face să devii dependent de imagine. Criticul de artă Valentin Ciucă spunea că „tablourile lui David Croitor plac fără echivoc; sunt cordiale și seamănă cu niște ferestre deschise spre orizontul lumii și noi înșine”. Ferestre deschise care ne permit și nouă, aidoma lui, să „privim cu sufletul”.
Cu o personalitate plastică bine reliefată și o viziune care transcende convențiile prezentului, David Croitor, care mi-a făcut mărturisirea…eretică (în lumea plasticienilor blazonați) că este un autodidact, pictează de aproape 30 de ani. A trecut de „gramatica” elementară a plasticii sub îndrumarea prof. Dimitrie Loghin, după care s-a modelat singular, disciplinat și perseverent, într-un continuu exercițiu de autodefinire. David Croitor nu este, așa cum s-ar crede, un „pictor de duminică”, sintagmă care definește categoria celor care practică pictura ca divertisment la final de săptămână, ci lucrează temeinic și motivat, având curajul să spună că poate trăi din pictură. Pare de necrezut când o mulțime de „profesioniști”, care s-au pregătit special pentru practicarea unor profesii artistice, se plâng permanent de „încarcerarea provincială”, care le îngrădește afirmarea, și de faptul că arta plastică nu dispune de o piață care să le asigure supraviețuirea, că un așa zis „amator” (geolog de meserie, fără studii specializate de artă) și-a transformat vocația în activitate de susținere existențială. Conștient că recunoașterea artistică se clădește pe fiecare gest de creație pe care-l face, David Croitor, care este extrem de exigent cu el însuși atunci când pictează, nu s-a lăsat antrenat de frenezia superficială a nonfigurativului și și-a construit un univers tematic figurativ validat de experiența unui fin și insațiabil observator al realului. Lucrările lui se circumscriu ecuației rostire-tăcere, pentru că prin imagini David Croitor ne „spune” tăcut, mânuind cu abilitate elementele discursului plastic, o mulțime de lucruri pe care le receptăm fără să întâmpinăm vreo dificultate. Așa cum remarcă Valentin Ciucă, „înzestrat nativ cu simțul culorii și capacitatea de a citi și interpreta semnele realului, David Croitor a vrut și a reușit să valorifice cu talent aceste impulsuri organice și a încercat să le conștientizeze în plan intelectual”.
Fără să ezite când l-am întrebat care este genul său predilect atunci când filtrează materia realului, pentru că lucrează deopotrivă peisaj, portret, natură statică…mi-a răspuns că înclină către peisajul urban, pe care-l decupează din unghiuri de vedere pitorești și semnificative, evitând locurile comune și mizând pe „surpriza optică și pe un cromatism personalizat”. „Case vechi”, „Curte interioară”, „Spațiu citadin”, „Acoperișuri albe”, „Stradă toamna”, „După ploaie”…sunt tot atâtea secvențe de cadru citadin, capturi pe retină transpuse și prelucrate plastic rafinat și expresiv cu parfumul și senzualitatea narcotică a locuirilor care vor deveni curând amintire. David Croitor, sucevean prin obârșie dar stabilit la Vatra Dornei, unde și-a durat casă cu atelier în care-și face singur inclusiv ramele pentru tablouri, are propriul său cod de expresie, „Codul lui David” cum spune Valentin Ciucă, un cod care „nu are secrete deoarece artistul trăiește în lumina artei și a bucuriei de a se dărui prin pictură celorlalți”.