Datoria este un concept important în relațiile interumane. Și nu mă refer aici la datoria în stricto sensu, la datoria pecuniară sau cea în bunuri, ci la cea într-un sens mai larg, care ține de comuniune și care este o formă concretă de relaționare. Astfel, toți suntem datori altora: părinților care ne-au născut, crescut și educat, dascălilor de la școală, comunității în care ne-am format etc. Așadar, toți suntem datornici, pentru că datorăm întotdeauna cuiva ceva. Dar nu suntem numai datornici, ci, în același timp, suntem și cei care dăm câte ceva, așadar, și alții ne sunt nouă datori. Această postură de datornic/cel căruia i se datorează ține de condiția umană însăși, precum și de normalitatea trăirii în comuniune. Dorința de a scăpa de datorii sau/și cea de a recupera tot ce ți se cuvine, în acest sens mai larg al conceptului, sunt două tendințe care trimit spre autonomizare și spre ruperea de comuniune. Preocuparea de a scăpa de datorii, sau de cele mai multe ori nerecunoașterea existenței acestora, evidențiază egocentrismul uman, care nu dorește să recunoască faptul că tot ceea ce este și ceea ce posedă se datorează, în bună măsură, nu numai efortului propriu, ci și efortului, iubirii și comuniunii cu ceilalți. Pe de altă parte, cel ce dorește să-și recupereze toate investițiile este lacomul care trece peste orice și peste oricine pentru a-și lua ceea ce crede el că i se cuvine. Ambele se bazează pe exacerbarea egoismului și pe un dispreț la adresa celorlalți, atitudine ce coboară relațiile interumane din profunzimea comuniunii într-un comerț ieftin. Aceste deviații în relațiile interumane își au însă sursa în raportarea greșită a omului în relația sa cu Dumnezeu! Acela care refuză, orbit de egoism, să înțeleagă faptul că este dependent de Dumnezeu, că tot ceea ce este și are constituie daruri ale Creatorului, nu va putea să se raporteze corect, din acest punct de vedere, nici la semeni. Într-adevăr, precum în pilda rostită de Hristos (Mt 18, 23-35), datorăm lui Dumnezeu zece mii de talanți, adică o valoare ce nu ar fi putut fi plătită niciodată de o persoană fizică, având în vedere faptul că această sumă reprezenta în epoca respectivă mai degrabă ceea ce era în vistieria unui regat, decât ceea ce se putea aduna în punga sau chiar lada cuiva. Datorăm totul Celui ce „ne-a chemat din neființă la ființă” (Sfântul Vasile cel Mare), și recunoașterea acestui lucru aduce cu sine poziționarea noastră corectă față de Dumnezeu. În funcție de stadiul duhovnicesc al fiecăruia, chiar conștientizarea și acceptarea acestei realități pot îmbrăca trei forme, după Sfântul Vasile cel Mare. Prima este a celor care din frică față de Dumnezeu încearcă să păzească poruncile. Această raportare, deși nu este rea, nu este la măsura chemării omului. A doua este cea a comerciantului, care încearcă să facă comerț cu datoria față de Dumnezeu și cu cea față de semeni. Dă acum, ca să primească mai târziu; investește ca să câștige; își face calcule din care să iasă în profit. Deși textele liturgice folosesc de multe ori acest limbaj comercial (în expresii precum „ca bine să neguțătorim vremea vieții noastre…”), nici acest nivel nu este cel dorit de Dumnezeu pentru om. Ultimul este stadiul de fiu, în care omul, având conștiința dependenței față de Dumnezeu, nu este îngreuiat de această „datorie” și, asumându-și acest statut, este recunoscător Ziditorului său și semenilor, încercând să împărtășească celor din jur cât mai mult din ceea ce a primit. De altfel, relația omului cu Dumnezeu ar putea fi foarte bine descrisă ca o relație între dar și Dăruitor. Dumnezeu ne-a dat totul pentru că ne-a făcut după chipul Său și S-a dat pe Sine pentru noi prin Întruparea Fiului și Întreaga Iconomie a mântuirii realizate întru El. El este Dăruitorul și El este și cel mai mare Dar făcut omului, și tot ceea ce suntem și avem provin de la El și sunt daruri ale iubirii Sale față de noi. Întoarcerea darurilor sub forma recunoașterii lor, a recunoștinței și a împărtășirii cu semenii și cu întreaga făptură a celor primite, ține de normalitatea vieții creștine; expresia ei cea mai frumoasă o regăsim în cuvintele Sfintei Liturghii: „Ale Tale dintru ale Tale, Ție îți aducem de toate și pentru toate”. Această înțelegere a lucrurilor elimină vicleana măsură dublă, din păcate atât de răspândită, care cere și așteaptă milă de la Dumnezeu, dar care, în același timp, este necruțătoare față de neputințele aproapelui.
Dimpotrivă, cel ce se raportează corect la Dumnezeu având conștiința că el însuși este un dar va căuta să (se) împărtășească cât mai mult și necondiționat după modelul divin. Așa se înnobilează firea umană și din sentimentul egoist că ești dator sau că datorezi, devii cel recunoscător și milostiv.
Așadar, întreaga noastră existență se mișcă pe coordonatele: Dăruitor – dar – împărtășirea darului – Dăruitor, iar cuvântul care le leagă este Dragostea, care dăruiește și Se dăruiește pentru că ea este Însuși Dumnezeu.
(Pr. lect. dr. Marian Vild, Departamentul de Teologie Istorică Biblică și Filologie, Facultatea de Teologie „Justinian Patriarhul“, Universitatea București)
