Datorii

Am relatat mai amănunțit, cu alt prilej, întâlnirea întâmplătoare pe care am avut-o cu Pamfil Șeicaru pe aeroportul din Istanbul. Cred că era prin 1964-1965. Însoțeam echipa de fotbal a României, care n-a primit aprobarea de la autoritățile turce să-și continue drumul spre Ankara cu avionul TAROM, așa că a trebuit să ne transbordăm, pe unde s-au mai găsit locuri, în cursele dungate ale Türk Hava Yolari. Atunci s-a apropiat de noi un bărbat, probabil, cândva falnic; acum, începuse să-i albească mustața, ca și părul ce purta urmele unor ondulații vălurite. Nenorocul lui a făcut ca întrebarea „Români? Eu sunt Pamfil Șeicaru” s-o adreseze taman lui Rică Răducanu, care l-a expediat pe nepoftit cu un sec „să fii matale sănătos!”(nu prea era voie să intri-n vorbă cu străinii și, oricum, Rică habar n-avea de istoria presei românești…) Am intrat în vorbă („ziarilă” aștepta o cursă către RFG) și, după 20 de ani (ca-n Dumas!) primesc la Editura „Junimea” un plic de la Pamfil Șeicaru. Adresa expeditorului atestă faptul că, în afară de Dachau, a locuit o vreme, în Germania, și la Hotel Karlsfelofer, Hochstrasse nr. 6, 8047, Karlsfeld. Epistola începe prin a lăuda cărțile „Junimii”. Desigur, ținuta grafică, altfel de aprecieri, asupra conținutului adică, erau, în anii aceia, de-a dreptul primejdioase, fiind suspect dacă te lăuda… dușmanul! „Fără îndoială că este o adevărată întrecere între edituri de a da cărților o prezentare cât mai frumoasă, făcând un izbitor contrast cu ceea ce publicau editurile odinioară. Hârtia, coperta, totul era respingător. Mă gândesc la vechea editură Cartea Românească, precum și la aceea a lui Ciornei. Este o prezentare elegantă a cărților în editurile de azi.” Mă-ntreb, acum, unde și când a văzut Șeicaru cărțile „Junimii”; poate, decedata Cartimex încă mai onora comenzile din străinătate. Dar miezul scrisorii era, de fapt, altul: Șeicaru, nădăjduind că a sosit și momentul reintegrării lui în cultura română „oficială”, oferea spre publicare „Junimii” două cărți. Prima: „Rege și dictator”, a doua, „50 de portrete” din viața politică, literară și artistică a României între 1912-1944. Am trimis imediat o notă de propunere pentru ambele titluri, adevărat, neînsoțită de prea multe argumente, fiindcă nu văzusem textele. Răspunsul a sosit repede: NU. Oare cei ce decideau la București știau cât de cât cine-i Șeicaru? Cu siguranță, nu. Citise cineva articolele sale, prin care avertiza (singurul, în 1939!) că garanțiile britanice și franceze pentru integritarea frontierelor României valorau cât o ceapă degerată, fiindcă „Anglia trebuie să se pregătească pentru propria-i apărare și abia după aceea să garanteze frontierele altor țări”? Câtă dreptate a avut! De știut se știa, cu siguranță, că Șeicaru a fost condamnat la moarte în contumacie, pe vremea Anei Pauker, sentință modificată ulterior în pușcărie pe viață. Se mai știa că ar fi fost… antisemit – acuză absurdă, complet contrară diligențelor sale pe lângă Ion și Mihai Antonescu – și, mai ales, circula formula rimată „șantajul și etajul”, datorată, zice-se, lui Iorga. Nu știam atunci, la Istanbul, că mai există un candidat, alt „ziarilă”, Stelian Popescu, așa că n-am avut cum să-l întreb pe Șeicaru cine-i cu adevărat autorizat să dețină ne-măgulitoarea etichetă. Ar fi fost, probabil, și-o indelicatețe. Despre opera lui, mai ales cea de după 1944, cine să aibă știință, în afară de… Securitate? În 1980, Șeicaru a murit la Dachau. Avea 86 de ani. Editura „Paralela 45” a luat inspirata hotărâre de a-i tipări „Istoria presei”, apărută anul trecut. Un simpozion a avut loc, acum trei ani, la o mănăstire. În rest, tăcere – dacă nu considerăm isprăvile Clubului de rugby „Pamfil Șeicaru” din Ciorogârla un gest menit să perpetueze memoria „celui mai mare gazetar român”, cum îl consideră George Stanca. Osemintele lui Șeicaru au fost aduse și reînhumate în 2005 la mănăstirea Sf. Ana, ctitorită de el în amintirea camarazilor căzuți în 1917 la gurile Cernei. Cred că, față de o astfel de personalitate, și contradictorie, și deosebit de interesantă, și – mai ales – cu contribuții unice în evoluția gazetăriei românești, am rămas cu datoria investigării mai adânci și a vieții, și a operei sale. Nu-i prea târziu.