„Datori celuilalt popor român”

Născut la Bogdănești, Suceava (1943), Ion I. Solcanu s-a impus autoritar în cercetarea istoriei mai ales după renunțarea la o carieră politică mai mult decât promițătoare, ce-l purtase până în onoranta demnitate de vicepreședinte al Senatului României. Dacă abandonul parlamentar a fost alegerea lui, s-a dovedit inspirată: a rodit cărți remarcabile, pe care, cu siguranță, vălmășagul vieții politice în etern agitatul spațiu mioritic nu i le-ar fi îngăduit niciodată, i-a adus un Premiu al Academiei Române și altul al Academiei Oamenilor de Știință, precum și prețuirea confraților, puși în fața unei opere ce începe să se configureze tot mai autoritar titlu cu titlu. Despre două dintre ele am scris chiar în această rubrică – „Școala românească în județele Cahul, Bolgrad și Ismail pe durata reîntrupării Principatelor Române” și „Ion Hudiță. Istoric, om politic și autor de Jurnal”. Ceea ce se cuvine de la bun început remarcat este accentul hotărâtor pus pe cercetarea documentară: Solcanu nu face cărți din cărți, ci trudește sârguincios și tenace în arhive, scotocește, descoperă, interpretează texte, de regulă, mai de nimeni cercetate, punând în valoare informații revelatoare din fonduri altfel sortite să rămână în îndelungă uitare. Cele două cărți lansate în acest sfârșit de an pur și simplu uimesc întâi de toate prin proporții: de mult n-am mai văzut astfel de performanțe editoriale – un total de peste 1000 de pagini, format A3 (!), legătorie de artă precum, odinioară, aceea a cărților de cult, hârtie cartografică, ilustrații color, reproducere a documentelor impecabilă. Editurile „vinovate”: „Junimea” ieșeană și Editura Enciclopedică București. Cele două titluri („Un erou al Războiului de întregire a României – Regimentul 9 Vânători” și „Operațiile și istoricul Regimentului 9 vânători”) fac parte din literatura de specialitate publicată cu prilejul Centenarului Marii Uniri și conturează un formidabil erou colectiv pur și simplu ignorat până acum. Este vorba despre un regiment care a intrat în lupte în prima zi a Războiului Mondial și a rămas până la sfârșitul ostilităților, dând o uriașă jertfă de sânge (1110 soldați morți și 28 de ofițeri) în luptele din Dobrogea, Muntenia, Moldova, Transilvania și Ungaria, contrazicând cum nu se poate mai convingător alegațiile potrivit cărora întregirea României a fost „darul” marilor puteri la Conferința de pace de la Paris. După ce comentează Jurnalul de Front al Regimentul 9 Vânători, însoțindu-l pas cu pas pe toate teatrele de operații, până la Budapesta, autorul se consideră îndreptățit să concluzioneze: „Poporul român de azi îi este, neîndoielnic, dator celuilalt popor român, care își doarme somnul de veci sub pământul pe care l-a lucrat și l-a apărat cu prețul vieții, de-a lungul milenarei sale existențe.” Oricine cutează să cerceteze și să comenteze această filă de istorie însângerată se expune nedreptei acuze de tratare în cheie patriotardă din pricina desei utilizări a „vorbelor mari” – jertfă, eroi, eroism, vitejie, patrie, neam, bravură, sacrificiu, datorie supremă, sânge, glie strămoșească – numai că noi suntem cei care le-am demonetizat, prin abuzivă și demagogică frecventare în pălăvrăgeala politică; ei, cei care au luptat în 1916-1918, au crezut în ele, le-au trăit cu intensitatea sentimentului autentic, și au murit cu ele pe buze. Nici nu ne putem închipui în ce condiții cumplite, sub focul inamic, au parcurs sutele și sutele de kilometri (majoritatea pe jos!), nemâncați cu zilele, primejduiți de tifosul exantematic, înfrigurați, bivuacând sub cerul liber, în ploaie, ostașii Regimentului 9 – după cum putem bănui că a fost și soarta altor regimente române ce n-au avut norocul păstrării și „dezghiocării” jurnalului de front. Știe cineva că, pentru a se asigura înmormântarea creștinească, în așa numitele „chesoane” trase de caii costelivi ai Regimentului 9 se aflau depozitate din vreme crucile inscripționate cu numele fiecărui ofițer? Ce brutală și neașteptată împlinire a zicerii „să-ți porți crucea”! Se află, la pagina 271 a cărții „Un erou…” o fotografie cumplită, cu legenda „soldat român în retragere de pe front, decembrie 1916”: un soi de arătare filiformă, purtând o căciulă ciuruită pe cap și o manta ferfeniță. Ține îmbrățișată o pușcă antediluviană și privește cu resemnare pământul pe care-l calcă cu opinca hrentuită. Așa arată un erou? Iată că da! El și ceilalți ca el, comandați de ofițerul Rasoviceanu, din retragere în retragere, au izbutit să mențină frontul la Mărășești și, cu prețul unor jertfe imense, până la urmă au cutezat neuitate fapte de arme. Retragerea, fie ea și eroică, nu îngăduie celebrarea izbânzilor pasagere: în Dobrogea, Regimentul 9 a capturat primele două steaguri turcești. Tăcere, nici un ecou – pe când la Plevna, în 1877, isprava similară a lui Grigore Ioan a rezonat spectaculos până la Palat, generând, după război, o penibilă păruială politică între conservatori și liberali, fiecare cu un Grigore Ioan al lor. Ce istorie avem!