Datini și obiceiuri din șezătorile de iarnă

După terminarea muncilor agricole, când lumea satelor intră într-o perioadă de repaus relativ, dar mai ales după Lăsatul Secului de Crăciun (15 noiembrie), începea sezonul șezătorilor. Șezătorile erau întâlniri comunitare cu caracter lucrativ dar și distractiv, lumea satelor îmbinând în mod plăcut lucrul cu distracția. Erau locul în care se învățau deprinderi practice dar se derulau și numeroase obiceiuri.
În Postul Crăciunului principala preocupare casnică era legată de industria textilă iar torsul cânepii, a inului și a lânii se făcea cu mai multă plăcere, cu mai mult spor și în condiții mult mai bune în cadrul unor întâlniri comunitare.
Șezătorile puteau fi organizate ad-hoc, în zilele lucrătoare, la una sau mai multe case, și erau de mai multe feluri. Ele puteau să aibă un caracter de întrajutorare, când mai multe femei sau tinere participau la torsul cânepii sau a lânii unei gospodine, operația repetându-se, apoi, la casa fiecărei participante sau puteau să fie întâlniri în cadrul cărora fiecare participantă își torcea propriul material.
Șezătorile aveau loc în serile tuturor zilelor lucrătoare, locul de desfășurare fiind anunțat din timp. Gospodina în casa căreia avea loc întrunirea se pregătea cu băutură și mâncare frugală, și anunța flăcăii, în cazul în care aceștia nu se informau singuri de mersul șezătorilor. Casa era dereticată și se pregăteau mai multe lavițe sau scaune necesare torcătoarelor.
– În șezătorile ce aveau loc înaintea Crăciunului și a Anului Nou, se învățau și se repetau colindele și urăturile
Odată cu lăsarea întunericului, femeile porneau cu furca de tors către casa în care avea loc șezătoarea. În cazul în care șezătoarea avea drept scop întrajutorarea, după sosirea tuturor invitatelor, acestora li se distribuia în mod egal cantitatea pe care o aveau de tors în acea noapte. Când șezătoarea era doar un simplu prilej de întrunire comunitară, fiecare își aducea de acasă ceea ce avea de tors.
Șezătorile se organizau nu numai pentru torsul fibrelor textile ci și pentru scărmănatul lânii, scărmănatul penelor etc. Niciodată în șezători nu se coseau cămăși, această operație făcându-se în mod individual de către fiecare gospodină sau tânără fată, în casa proprie.
După ce participantele își primeau „porția”, pentru crearea unei atmosfere plăcute, ele erau servite cu un păhărel de țuică îndulcită, de obicei, cu miere de albine. Șezătoarea odată începută, participantele făceau schimb de informații referitoare la viața cotidiană din sat și comentau evenimentele cele mai importante petrecute în propria comunitate sau în localitățile învecinate.
Apoi se rosteau ghicitori, zicale, proverbe, se cânta sau se rosteau balade, nestemate folclorice ce s-au păstrat până în zilele noastre transmise în modul cel mai lesnicios pe această cale. În cadrul acesta instituționalizat, fetele erau integrate și consacrate în colectivitatea femeilor, începând să-și însușească, cu această ocazie, deprinderi practice și spirituale.
În șezători se dezvăluiau aspectele și înțelesurile ritualice ale sărbătorilor populare și se învăța comportamentul individual.
În șezătorile ce aveau loc înaintea Crăciunului și a Anului Nou, se învățau și se repetau colindele și urăturile și se discuta în amănunt despre buna pregătire a acestor sărbători.
La un moment dat, lucrul înceta, participantele fiind servite cu diferite preparate de către gazdă, în funcție de starea sa sociala sau de posibilitățile sale materiale. Flăcăii, știind din timp locul de desfășurare al șezătorilor, cutreierau în grupuri însoțite de muzicanți pe la toate casele unde aveau loc astfel de întruniri. De multe ori ei se organizau de cu seară, repartizându-se pe case, în așa fel încât, către sfârșitul șezătorii, ei să apară cu muzica pentru a înveseli atmosfera.
– Melodiile de joc „Ca pe laiță” sau „Baba grasă” au apărut în Bucovina
La intrarea acestora în casă, munca era abandonată. Muzicanții, buni cunoscători ai obiceiurilor locale, își ocupau locurile prestabilite și începeau să interpreteze melodii de joc. Fetele și chiar femeile erau invitate la joc de către flăcăi, unele dintre fete jucând acum pentru prima dată, iar cele mai tinere dintre ele învățau pașii de joc. Atmosfera creștea în veselie și bună dispoziție. Cu această ocazie jucau chiar și bătrânii din vecini, invitați la șezătoare. Aceștia, pentru a nu-i deranja pe cei tineri, se urcau și dansau pe lavițele late și masive ce înconjurau pereții. Așa a apărut în Bucovina melodia de joc numita „Ca pe laiță” sau „Baba grasă”. Jocul era alternat cu multa dibăcie cu perioadele de pauză, când cei prezenți erau serviți cu mâncare și băutură, și cu cele de lucru, când se spuneau glume și snoave. Șezătorile, desfășurate în toată plenitudinea lor până târziu, prin anii ’60, se constituiau într-o adevărată instituție socială și erau o formă de întrajutorare comunitară dar și loc de petrecere plăcută a timpului în nopțile lungi de iarnă, de derulare a unor obiceiuri și de învățare a deprinderilor de viață și de muncă. Chiar dacă se desfășurau în perioada Postului Crăciunului, aspectul distractiv era tolerat deoarece în cadrul lor erau învățate colindele și urăturile ce urmau să fie rostite în timpul sărbătorilor de iarnă.