Luna februarie se află la răspântia dintre iarnă și primăvară, în calendarul popular fiind cunoscuta și ca Făurar sau Faur, adică timpul când se ascuțeau uneltele pentru începutul sezonului agrar. Deși este considerat fratele cel mic al lunilor anului, având doar 28 sau 29 de zile, există timp suficient și pentru veselie și sărbătoare, pe 24 februarie, în bine–cunoscuta zi de Dragobete.
Primele zile ale lunii sunt legate de pregătirile viticole, ne povestește Doina Dascălu Isfanoni, cercetător–etnolog la Muzeul Național al Satului „Dimitrie Gusti” din București. Deschiderea lunii se face cu sfântul Trifon, sărbătoare creștină, asociată însă cu rituri păgâne, legate de sporirea fertilității viilor.
Sărbătoarea mai poartă și numele de Tăiatul Viilor, Arezeanul viilor sau Zarezanul, de la „Trifon Zarezan” (Trifon tăietorul, în limba bulgară). Cu ocazia sărbătorii se comemorează timpul care a permis recolta din toamna precedentă și se fac ritualuri care să aducă și în noul an o rodire măcar la fel de bună. Bărbații merg în podgorii (dealurile viilor) cu coșuri de mâncare, în frunte cu preotul satului. La început are loc o slujbă de purificare cu agheasmă a culturilor viticole și de citire a unui blestem împotriva dăunătorilor. Apoi se deschide o sticlă care fie a fost adusă special pentru ceremonie, fie a fost îngropată în pământ. Se taie câteva corzi înainte de vreme și butucii tăiați se stropesc cu vin. În satele de bulgari din Oltenia, tăiatul se face de către „împăratul” sau „țarul” viilor, ales de săteni. Această ceremonie e urmată de petreceri, la care participă îndeobște bărbații. După acest festin, oamenii se întorc la casele lor și mai fac mici petreceri în familie. Masa se umple de diverse bunătăți, precum cârnați, sarmale, fripturi, saramură de pește, papanași, udate cu mult vin, pentru ca belșugul mesei să provoace, simbolic, și un belșug al viei, în toamnă. Prin Banat, tot acum se rostogolea o roată de foc din vârful dealului cu vii, pentru purificare.
Alte obiceiuri sunt legate de munca câmpului. Întâmplător, Făurar, vechiul nume al lunii, este omonim cu vechea denumire a fierarului, la care țăranii mergeau pentru a-și ascuți părțile metalice ale uneltelor agricole (de exemplu, fierul plugului).
Când Sfânta Zi de Paște se ține mai devreme, cum se întâmplă adesea, luna februarie prilejuiește, la ortodocși, intrarea în post (lăsatul secului) și respectarea obiceiurilor carnavalești care îl însoțesc. Chiar și I.L Caragiale scria că, în luna februarie, „carnavalul este la putere”.
Pentru maghiarii și secuii din România, Farșangul este un timp al distracției, al balurilor, care, deși inițial era respectat doar de catolici, ulterior a devenit un obicei și la protestanți. Sfârșitul lunii este marcat, conform tradiției, cu „înmormântarea Farșangului”, tradiție pentru care este celebră comuna Rimetea din județul Alba, dar care poate fi întâlnită și în satele de pe valea superioară a Mureșului.
Cu această ocazie satul se umple de personaje costumate și, uneori, mascate. Costumele sunt variate: preoți, clovni, draci, moartea, bețivi, fete bătrâne, cerșetori. La fel de diferiți pot fi și oamenii care le poartă, care au însă un lucru în comun: sunt toți flăcăi, fetele neparticipând la deghizare. Veselul alai însoțește un „mire” și o „mireasă”, dar și un coșciug, în care sunt înmormântate, simbolic, anul trecut și iarna. Unii flăcăi fac zgomot și pocnesc din bice pentru a izgoni frigul și spiritele rele din comunitate. Alții fug după fete sau după turiști să îi murdărească cu crema de ghete sau spumă de ras.
Alaiul se oprește din când în când pentru a lăuda un consătean sau a–l face de ocară, în funcție de faptele sale din cursul anului precedent. Participanții trec în revistă necazurile și bucuriile anului care a trecut și distrug apoi coșciugul, pentru a alunga frigul și spiritele rele. Dacă de–a lungul ceremoniei unii săteni s–au supărat, auzindu–și strigate defectele, în final toată lumea se veselește, pentru că se încinge o ultimă petrecere înainte de Paște.
(Text: Sever Miu, surse: www.vacantesicalatorii.ro)
