Cine se preumblă în cimitirul ieșean „Eternitatea” pe aleile parcelei nr. 7 remarcă numeroasele și evidentele reacții de nedumerire ale trecătorilor ajunși în dreptul unei amărâte cruci de scândură scorojită, vopsită cândva în albastru. Să fie însemnul creștinesc provizoriu rămas de la înmormântarea din 2008? Aproape putrezită, crucea stă să cadă. Nu-ți vine să crezi când citești ce scrie pe ea: Sabin Bălașa. Cele cinci foste soții, dimpreună cu fiii, s-au certat ani în șir prin tribunale, disputându-și purcoiul de bani lăsat de răposatul lor soț și tată. Nici unul dintre moștenitori n-a găsit de cuviință să îngrijească în vreun fel mormântul ce mai are puțin până să ajungă una cu aleea în coasta căreia a fost săpat.
Primăria, care a făcut două admirabile gesturi de prețuire, amenajând pe spezele municipalității locurile odihnei veșnice a poeților Ioanid Romanescu și Cezar Ivănescu, nu se poate implica, trebuind respectate anumite drepturi ale familiei asupra deciziilor luate în astfel de cazuri. Iar familia – nici un semn! Altfel spus, urmașii s-ar cuveni să invoce imposibilitatea implicării materiale (!), solicitând intervenția primăriei. Care ar putea fi justificată și de faptul că olteanul Bălașa, locuitor al Bucureștilor, a cerut să fie înmormântat la Iași, urbea devenită orașul lui de suflet.
Pe de altă parte, și Universitatea „Al. Ioan Cuza” ar putea fi îndreptățită (ca să nu spunem îndatorată) să arate un strop de grijă pentru amintirea celui ce i-a pictat faimoasele fresce din Aulă și din Sala Pașilor Pierduți. Dacă familia rămâne în continuare insensibilă și autoritățile fără reacție, probabil că va trebui inițiată subscripția națională „Dați un leu pentru o cruce la căpătâiul lui Sabin Bălașa”.
O anume reținere are explicații… politice: originalul pictor i-a zugrăvit serafic pe Ceaușești. Artistul s-a apărat spunând că „nu-i tabloul lui Ceaușescu, e tabloul lui Bălașa”, adăugând argumentul sincerității (e dreptul lui!) și pe acela că mari pictori ai omenirii au zugrăvit capete încoronate, inclusiv tirani, regula jocului obligând să-i înfățișeze întineriți, înțelepțiți, idealizați. Nu-i dă nimeni peste penel pictorului care l-a înfățișat pe Becali printre sfinți, da-i cotonogită temeinic amintirea lui Bălașa – care, barem, și-a ales un subiect de mai mult interes pentru istoria recentă a României decât persoana ciobanului îmbogățit.
Sunt, într-adevăr, absolut jenante acele dulci tente sinilii care întineresc și umanizează chipul zâmbăreț al „savantei”, ca și amănuntul că mărunțelul flăcău Ceaușescu este înfățișat cu un cap mai înalt decât restul personajelor. Dar ce facem cu restul operei lui Bălașa, care și-a creat un fabulos univers al său, populat cu tinere apariții feminine sculpturale, cu un bestiarium fantastic, într-un ocean cosmic din care răsar, în lumina rece a unor sori din alte galaxii, siluete umane amintind postura gânditorului de la Hamangia? Oricine recunoaște imediat o pânză de Bălașa (la licitații, continuă să dețină recorduri de vânzare), ceea ce dovedește că artistul a izbutit să-și creeze un univers propriu, individualizant și recognoscibil, semn al originalității și valorii. Pictura lui este doar aparent lesne accesibilă, totdeauna existând un tulburător etaj al doilea, în care sugestia de profunzime îmbie la meditație. Nu tot ce-i accesibil este obligatoriu kitsch, după cum nu orice încifrare ascunde meditație abisală.
Bălașa are sumedenie de admiratori statornici, unii de îndoielnică intelectualitate, alții cât se poate de avizați și de instruiți… Amintiri: după dezvelirea frescei din aula universității ieșene, i-am avut în ospeție pe Sabin și Melania Bălașa. Cum îi era obiceiul, a vorbit aproape toată noaptea. Pornind de la trama ultimului său roman, a perorat pe teme diverse. Câteva fraze le-am înregistrat pe film. Ascultate azi, rezonează altfel: „Eu sunt atemporal, nu țin seama de ani și nu am alt țel decât să aduc lumii un spor de frumusețe și de rațiune. Locuiesc în abis și pictez ceea ce văd cu mintea. Asta nu-i altceva decât o revărsare de generozitate și suprem exercițiu al libertății proprii.”
Și-a susținut și teza preferată: „Moartea nu există, totu-i o transformare”. Chiar dacă Sabin Bălașa s-a preschimbat într-un fluture albastru, tot se cuvine să i se marcheze trecerea prin lumea lumilor noastre, așa că reiau îndemnul: „Dați un leu pentru o cruce la căpătâiul lui Sabin Bălașa!”.
