Dați muzica mai tare!

Festivalul „Afterhills – good vibrations” este considerat o mare reușită ieșeană. Poate, chiar așa-i. Am fost pe-acolo din simplă curiozitate, dar când am văzut că-i obligatoriu să port o brățară de identificare precum cei arestați la domiciliu, mi-am zis că-i mai prudent să renunț. Am avut oricum acces gratuit la magnificele „good vibrations”, fiindcă bubuiala părții ritmice nu m-a lăsat să dorm trei nopți la rând (includ aici și bombardamentul sonor de la probele amplificatoarelor). Sunt mai mult de zece kilometri de la mine până la toloaca pe care s-a instalat colonia extraterestră Afterhills, dar nimic n-a împiedicat decibelii supramodulați (doar răpăitul înfundat al regimentelor de tobe) să defileze triumfători până-n Copou. Câtă vreme asta place (doar au fost mii de spectatori entuziaști, mulți veniți din țară, unii și din străinătate!) devine absurdă poziția cârcotașului, mai ales că se asociază imediat și acuzator cu invitația să te uiți în buletin. Bătrânii ăștia defazați, locatari nesuferiți din loja păpușilor Muppets, nu înțeleg deliciile muzicii veacului, nici legitimitatea strigătului de luptă al noii generații, „dați muzica mai tare!!” Din păcate, chiar așa-i: nu pricep și pace de ce trebuie numaidecât să zuruie geamurile, chiar dacă o fi vorba despre „good vibrations”, și să-mi primejduiască timpanele tocmai balsamul muzicii! Și-i mai grav: veacul XXI a ajuns să considere în general liniștea drept moft și-atât. Paul Virilio atrăgea atenția că „în lumea noastră modernă, făcută din zgomot și viteză, liniștea devine o raritate și o dimensiune pe care riscăm s-o pierdem pentru totdeauna.” Nu-i vorba despre liniștea interioară, făcută de mult țăndări de mizeria politicalelor, ci, fizic, despre crisalida decibelilor în care veacul ne zidește mai abitir decât Icarii de pe Argeș pe Ana lui Manole. Nu s-a învrednicit nimeni să includă în lista drepturilor omului și dreptul la liniște, deși-i o componentă esențială a existenței lui homo sapiens și un atribut cert al libertății persoanei. În clipa în care te agresează un zgomot parazit, ți se încalcă dreptul legitim la a fi tu însuți, cu trăirile, opțiunile și exclusivitățile tale. Un om ce s-a desăvârșit într-o elevată lume a sunetelor, Yehudi Menuhin, crede chiar că liniștea e-un factor formator, desprins din „Cartea facerii”: „Liniștea naște ceea ce-i viu și durează. Este rădăcina existenței și echilibrul vieții.” Numai că, evident, „Liniștea a murit; zgomotul a preluat puterea peste tot; este singura calamitate ecologică în legătură cu care nimeni nu pare să se îngrijoreze” (Alain Finkelkrant). Sigur că pacea patriarhală nu va mai reveni nicicând și devine aproape firesc să ascultăm foșnetul pădurii doar când tace fierăstrăul „Drujba”, iar propriile gânduri să ni le auzim abia când se sleiește petrecerea de la etajul II. Neliniștea tuturor se hrănește și se înfoaie din două surse. Prima e generată de avatarurile civilizației și trebuie s-o considerăm mai inevitabilă decât venirea toamnei și căderea frunzelor. Nimic de făcut: mașinile gălăgioase se înmulțesc continuu, mijloacele de comunicare sunt, și sonor, mereu mai performante, locuința ne-a devenit o mini-uzină, cu zgomotele ei inerente, orașul e-un creuzet în care murmurul se preschimbă-n țipăt… nu-i decât o soluție: să acceptăm fatalist că „asta e”, să ne pitim după paravanul termopanelor, să folosim căști insonorizante, să apelăm la tranchilizante… fiindcă mai nicăieri, în spațiul mioritic, nu mai afli locuri în care nu se întâmplă (sonor) nimic. A doua sursă se nutrește din mârlănia și incultura semenilor noștri. Este supraîncărcătura parazită de hărmălaie, teoretic, evitabilă (dac-ar funcționa bunul-simț). Practic, agresează mai mult și mai vezicant decât acutele fondului sonor legitimat prin utilitate și necesitate. Nesimțitul care tropăie și chiuie în miez de noapte, ținând treaz întreg blocul, idiotul care vine la pescuit și, înainte de a arunca undița, dă la maxim casetofonul mașinii, complexatul imberb care se străduie să vestească lumii că există și digeră colindând străzile cu boxele jeep-ului tunând mai ceva decât pe stadion… ăștia-s! E dreptul lor să ragă. Urlați, flăcăi! Nu-i destulă neurastenie în jur, nu-s destule amărăciunile și grijile ce fac să se așeze atât de greu geană peste geană! Clădiți-vă bucuriile pe exasperarea celor din jur! „Unde grăiesc broaștele, tăcerea e-o podoabă”, spunea Verarucci. Good vibrations!
P.S.
Dl. Banciu de la B1TV a devenit pur și simplu dezgustător. Ca să spui că Simona Halep este gata oricând să dea drumul la înjurături obscene (!!) și că… n-are habar de tenis (!!) trebuie să fii plecat definitiv cu sorcova. În loc să tacă și s-aștepte să uite lumea mizeriile proferate pe post, insistă în emisiunile următoare să „argumenteze” și se afundă tot mai mult într-o mlaștină a gândirii logice care primejduiește flagrant însăși credibilitatea postului. Toți suntem necunoscători într-ale tenisului, doar luminăția sa vede impostura Simonei! Toți – adică inclusiv marii campioni ai lumii care nu încetează s-o felicite, presa noastră, presa internațională – cum ar veni, regele da, Hâncu, ba! Dl. Banciu ar trebui trimis grabnic într-un meritat concediu medical – poate (slabe speranțe!) își revine.