„Bucata ta este o minune. Toată lumea nu vorbește decât despre ea, Gnesser (n.m.: guvernatorul Sankt Petersburgului) spune că Majestatea sa (n.m. Alexandru al II-lea, țarul Rusiei) îți citește lucrările și, pe alocuri, subliniază cu creionul fraze deosebit de reușite, care fac impresie.” (Scrisoare din 1887 către A.P. Cehov de la fratele său, Alexandru – mulțumesc Doamnei S.B. pentru semnalare). Cele de mai sus se întâmplau în secolul XIX. Iată și un titlu din veacul XXI: „Scriitorul de azi – o celebritate doar între prieteni” (George Arun, colaborator permanent al Deutsche Welle). Ca de la cer la pământ!
Evident, nu așteaptă nimeni din tagma scriitorilor noștri ca, în anul de grație 2026, prezidentul Nicușor să-i citească scrierile cu creionul în mână, ba chiar să sublinieze pe alocuri „frazele deosebit de reușite”. Nici pe primarul general Ciucu n-aș crede că-l încearcă astfel de gânduri. Cât despre „toată lumea vorbește doar despre ea – a fost cândva, povestea spune…
Asta e: efigia vechiului tei va fi rămas cât de cât falnică, dar în juru-i toate s-au schimbat hotărâtor, până și statutul împământenit al scriitorului clătinându-se acum din temelii. Este tema anchetei jurnalistice întreprinse de George Arun în rândul unor condeieri cunoscuți din Banat și din Capitală, opiniile cărora încearcă nu numai să identifice cauze, ci și să propună căi de urmat pentru ca „Scriitorul de astăzi să-și redobândească respectul de sine, statutul său în societate.”
Aș spune de la bun început că-i un țel mai degrabă iluzoriu: ce-a fost a fost, s-a grav deteriorat datorită stării cărții în general, a eliminării lecturii beletristice din bugetul cotidian de timp, tirajele minuscule furnizate de edituri, dimpreună cu șubrezirea școlii, concurența acerbă a mijloacelor electronice lesne accesibile, dar cu substanță intelectuală apropiată de nul, explozia analfabetismului funcțional, toate contribuind la o îndepărtare generală de literatură – chiar dacă nu ne convine, asta e, și se cuvine s-o recunoaștem. Iar dacă se afectează drastic destinul cărții și al literelor române, firește, suferă implicit prestigiul și prestanța scriitorului.
Intervievații lui Arun vin cu sumedenie de argumente – la unele subscriu, la altele am rezerve; oricum, merită trecute în revistă. Nu înainte de a reaminti că respectul de sine, statutul în societate al scriitorului, precum și redobândirea lor nu pot fi construite temeinic altfel decât prin operă și iar prin operă, altfel pier dimpreună cu factorul politic ce i-a generat.
Ioan Groșan: În anii „obsedantului deceniu”, figuri precum Dan Deșliu, care a comis celebrele versuri „Clipă, stai, oprește-ți zborul / Se prăvale compresorul”, și împreună cu el o pleiadă întreagă de autori de sonete închinate regimului comunist, s-au bucurat de beneficii materiale și politice uriașe.” (O scurtă paranteză: versul Ṍ temps, suspends ton vol îl scrisese Lamartine încă în 1820!) Și tot caratele operei rămân cele care, în final, contează. Amintitul Dan Deșliu s-a prăbușit în hăurile literaturii „anilor negri” în primul rând din cauza precarității scrierilor în sine, nu a declarațiilor politice pro-Dej, în vreme ce-n anii noștri, unui scriitor literalmente valoros, Mircea Cărtărescu, care a scris pagini jenante de susținere a lui Băsescu, astfel de antecedente i se pot trece cu vederea câtă vreme n-au maculat și substanța propriu-zisă a operei scriitorului furnicat de entuziasme politice suspecte. Aș zice chiar că poate fi mult mai benefică atitudinea decisă declarată contra puterii – greu de crezut că, făr-de contestarea violentă a lui Maduro, ar fi primit un Nobel Maria Machado, urmat de cea mai onorantă propunere cu putință în Venezuela – președinția țării.
Pornind de la referirea la Deșliu, cel mai răsplătit pecuniar dintre scriitorii vremii sale, Ion Groșan remarcă: ”În zilele noastre, scriitorii, cu puține excepții, nu mai au nici prestigiu, nici mijloace materiale care să permită să trăiască din scris”. Ion Buduca pune punctul pe i, subliniind că ”Franța n-a adoptat niciodată ideea ultra-liberală conform căreia piața poate fi regulatorul cel mai rațional al producției de carte. Dar noi? Mai catolici decât Papa, am lăsat autorii de literatură contemporană la cheremul cererii și ofertei. Dintre cei 2000 de membri ai Uniunii Scriitorilor din România, nici zece nu reușesc să-și vândă volumele în tiraje care să acopere cheltuielile lor de producție.”
Radu Aldulescu: ”Odată cu căderea comunismului, literatura a intrat într-o libertate de expresie totală. Dar treptat-treptat s-a instaurat ceea ce vedem azi, o cenzură economică. Scriitorii care fac politică scapă de regula acestei cenzuri. Sunt așa-ziși scriitori, de exemplu Pavel Coruț, care a trăit din scris. A vândut patru milioane exemplare din cele 170 de romane pe care le-a scris. Pavel Coruț a fost capul de afiș al celor care nu pot fi numiți scriitori.” Corect, câtă vreme în cazul amintit lipsește evident concordanța între imagine și valoare.
George Arun își continuă investigația, propunând și altor instituții de presă tema „statutul scriitorului”, care oricum revine în discuție, și asta nu de ieri-azi, ci de cine știe! Iată opinia lui Ion Cristescu, directorul Muzeului Literaturii Române: ”Nu cred că scriitorul român are un statut. Ca să aibă un statut definit, ar trebui să reprezinte social, cultural, chiar politic, o prezență marcantă în societate. Or, vedem că el, scriitorul, este la marginea acesteia. Nu este întrebat, nu este onorat, nu este o personalitate. Vorbim despre cei care au valoare literară. În rest, există mulți care nu au valoare, dar sunt prezenți și ocupă podiumul audienței sau al recunoașterilor. (…) În situațiile normale, scriitorul este un aristocrat al spiritului, nu un cetățean ca oricare altul. Confuzia valorilor, alimentată de mass-media și de grupuri de influență, e o problemă a literaturii de azi. (…) În general, fiecare se descurcă pe cont propriu, ceea ce este calea sigură spre veleitarism și confuzie.”
Nu știu dacă-i chiar îndreptățit să pretinzi statut de excepție scriitorului în țara europeană aflată pe ultimul loc în ce privește accesul la carte și-n care, după cum spune Mircea Mihăieș, ”foarte mulți dintre profesori nu citesc absolut nimic. Pentru mine, cel mai revoltător exemplu e clipa în care m-am scârbit de clasa din care fac parte, clasa profesorilor, când în urmă cu vreo zece ani, unul dintre guverne a dat așa-numitele <tichete pentru cărți>. Având prieteni librari, mi-au spus că în foarte multe cazuri veneau profesori care le cereau bonuri pentru a-și deconta acei bani.” Voiau, cum se vede, din banii dați de Guvern pentru cărți să cumpere orice… în afară de cărți!
Drept corolar aș așeza rândurile triste semnate de Dan C. Mihăilescu: ”Faptul că avem așa de puțini cititori, că se desființează librăriile, că bibliotecile aproape nu mai există ca focare de cultură și solidarizare (tocmai am aflat că Biblioteca Metropolitană nu mai face achiziții de doi ani!) a viciat suplimentar, prin ricoșeu, relațiile dintre scriitori. Nu vezi practic altceva decât dihonie, ori-ori. Azi, etalonul literar a ajuns ura, și nu admirația. Scriitorii mari sunt diabolizați sistematic – masiv pe rețelele de socializare –, totul duce la descurajare, la ritualuri de minimalizare și la un straniu exercițiu de suicid profesional.”
Să fie adevărat că scriitorul de azi a ajuns o celebritate doar printre prieteni? Dați-mi voie, totuși, să nu cred. Deocamdată nu se întâmplă. Dar… e pe-aproape! Cât despre ceea ce s-ar cuveni să întreprindă scriitorul pentru „a-și redobândi respectul de sine în societate” e simplu: depinde în vecii vecilor de valoarea reală a scrierilor propusă prezumtivului cititor – acesta urmând… să le și citească. Condeierii nu s-au sfiit, veac de veac, să încerce a-și „optimiza” prin varii mijloace, mai mult sau mai puțin oneste, producția literară. Maupassant și-a purtat romanul (cu tot cu autor) într-un balon pe Sena. Simenon a stat zeci de ore în vitrina unei librării. Whitman a publicat într-o gazetă, sub pseudonim, o cronică ultraelogioasă asupra propriei sale cărți cu titlul „S-a născut, în sfârșit, un bard american!” Hemingway și-a lipit poza pe reclamele companiei Pan Am, Steinbeck pe berea Ballantine și tot așa înainte.
Dar șotia publicitară n-ar fi interesat pe nimeni dacă în vitrina librăriei ar fi fost amplasat necunoscutul X în locul lui Simenon! Scriitorul fără operă consistentă poate fi gonflat până la ceruri – zădarnic, până la urmă tot se strică jucăria. Și dacă se apropie ziua poetului nostru național, să ne amintim că Dan Deșliu a fost prezentat public rușilor ca fiind „Naș Eminescu”. La români, elogiu scriitoricesc la maximum. La ce i-a folosit?
