Textul care s-a citit în cadrul Sfintei Liturghii ne aduce în atenție una dintre minunile Mântuitorului nostru Iisus Hristos asupra naturii.
Minunile sunt fapte neobișnuite, considerate a fi mai presus de puterea noastră de înțelegere, prin care ni se descoperă lucrarea Sfintei Treimi în lume.
Așadar, lumea a început printr-o minune, fiind creată de și prin Cuvântul lui Dumnezeu, Cel care a zidit-o, este susținută tot printr-o minune, Duhul lui Dumnezeu fiind Cel care o ține în viață, și va sfârși tot printr-o minune, urmată de Judecata lui Dumnezeu în ziua cea de apoi.
Sfânta Scriptură mai reține o categorie de minuni, numite „minuni false” sau „minuni mincinoase”. Astfel de minuni sunt săvârșite, după cuvântul Sfântului Apostol Pavel, „prin lucrarea lui Satan” (II Tesaloniceni 2, 9).
Desigur, Satan are și el anumite puteri, dar cu totul limitate de puterea lui Dumnezeu. De exemplu, vrăjitorii lui Faraon, care și-au putut preface toiegele lor în șarpe sau apa în sânge etc., n-au putut însă transforma țărâna în țânțari; or, puși în fața acestui fapt, au recunoscut că în minunea lui Moise – cum de altfel s-a întâmplat în cazul tuturor minunilor săvârșite de Moise – a fost prezentă lucrarea sau „degetul lui Dumnezeu” (Ieșirea 8, 19).
Atunci „Iisus s-a suit în munte” (Ioan 6, 3) și „le vorbea despre Împărăția lui Dumnezeu, iar pe cei care aveau trebuință de vindecare, îi făcea sănătoși” (Luca 9, 11); îi reînnoia sufletește și trupește pentru ca, înzdrăveniți fiind, să poată înțelege tainele Împărăției lui Dumnezeu despre care adesea le vorbea Iisus în cuvântul Lui.
Cuvântările lui Iisus – fiind atât de captivante – îi făceau pe ascultători să uite de osteneală și de foame.
Așa se face că, atunci când „ziua a început să se plece spre seară” (Luca 9, 12), apostolii au venit la Iisus și I-au spus: „Locul este pustiu și vremea, iată, a trecut; deci, dă drumul mulțimilor ca să se ducă în sate să-și cumpere mâncare.” (Matei 14, 15).
Apostolii se arătau a fi – omenește vorbind – îngrijorați la gândul că Iisus nu intenționa să-i slobozească ca să plece la casele lor.
Sfântul Evanghelist Marcu spune că apostolii chiar au insistat pe lângă El, zicându-I: „Slobozește-i ca, mergând prin cetățile și prin satele dimprejur, să-și cumpere ce să mănânce.” (Marcu 6, 36).
Sfântul Luca spune că ei I-au cerut ca să-i lase să-și afle hrană și cazare prin orașe și sate (9, 12).
Însă rugămințile lor au fost în zadar; Iisus hotărâse să-i hrănească cu pâine adusă de sus, prin minune. De aceea, le-a răspuns: „N-au trebuință să se ducă; dați-le voi să mănânce.” (Matei 14, 16). Pentru apostoli a fost primul examen de maturitate duhovnicească la care au fost supuși, examen prin care Iisus dorea să-i vadă cum gândesc și cum se descurcă în situații limită.
Hristos n-a dat pâinile direct mulțimilor, ci prin intermediul apostolilor, „ca iconomi ai tainelor lui Dumnezeu” (I Corinteni 4, 1), în mâinile cărora pâinile și peștii prisoseau pe măsură ce se împărțeau. Astfel, au mâncat ca la cinci mii de bărbați, afară de femei și copii, și s-au săturat. Iată că o asemenea sumă, deși aparent mică, a fost mai mult decât suficientă pentru „cele cinci pâini și cei doi pești” ca să-i sature pe toți deopotrivă (Matei 14, 19).
Iar după ce s-au săturat, Iisus a zis ucenicilor Săi: „Adunați fărâmiturile ce au rămas, ca să nu se piardă ceva” (Ioan 6, 12); și „au strâns rămășițele de fărâmituri, douăsprezece coșuri pline” (Matei 14, 20). Iisus a cerut ucenicilor Săi să se adune fărâmiturile pentru că voia „să nu se piardă nimic”. Dumnezeu nu îngăduie să fie risipite darurile Sale, nici chiar atunci când acestea prisosesc!
De aceea, îi învață pe ucenicii Săi să fie economi, nu zgârciți! Să fie – după cum spun Sfinții Părinți ai Bisericii – „cu scumpătate” față de cele sfinte. Lui Dumnezeu, Care ne dă toate din preaplinul dragostei Sale, nu-I place să fim risipitori cu cele sfinte. De aici și atenția sporită care se cere slujitorilor în relație cu cele sfinte, evidențiată în versetul: „Nu dați cele sfinte câinilor, nici nu aruncați mărgăritarele voastre înaintea porcilor, ca nu cumva să le calce în picioare și, întorcându-se, să vă sfâșie pe voi.” (Matei 7, 6).
Sfântul Evanghelist Marcu spune că și din cei doi peștișori ucenicii Săi au ridicat prisosul, adică „ce-a rămas” (Marcu 6, 43), ceea ce înseamnă că Dumnezeu întotdeauna ne dăruiește peste așteptările noastre.
Poporul, văzând minunea, a vrut să-L proclame împărat (Ioan 6, 14-15), fiind siguri că având un astfel de conducător, nu vor mai flămânzi niciodată. De aceea, Iisus le-a reproșat: „Mă căutați nu pentru că ați văzut minuni, ci pentru că ați mâncat din pâini și v-ați săturat” (Ioan 6, 26). Din păcate, cei din popor aveau o gândire primejdioasă, pentru că în loc să vadă perspectiva vieții veșnice și a Împărăției lui Dumnezeu se limitau la realitatea istorică, imanentă.
Și pentru a preîntâmpina astfel de viziuni și proclamări circumscrise doar la cele materiale, Iisus a silit pe ucenicii Săi să intre în corabie și să treacă pe țărmul celălalt, la Betsaida, până ce El va da drumul mulțimilor (Matei 14, 22); totodată, i-a trimis ca să mediteze la rându-le asupra minunii, având asupra lor și resturile rezultate.
Dacă prima minune a înmulţirii pâinilor s-a săvârșit în preajma sărbătorii Paștilor (Ioan 6, 4), cea de a doua a avut loc înaintea praznicului Rusaliilor, în cel din urmă an al activității Mântuitorului nostru Iisus Hristos, așa cum reiese și din cuvintele rostite de Însuși Mântuitorul: „Și era aproape sărbătoarea iudaică a corturilor. […] Voi duceți-vă la sărbătoare; Eu nu merg la sărbătoarea aceasta, căci vremea Mea nu s-a împlinit încă.” (Ioan 7, 2, 8).
Patru mii de bărbați, afară de femei și copii, spun Sfinții Evangheliști Matei (15, 32-39) și Marcu (8, 1-10), au fost hrăniți din milă – cum El Însuși a spus: „Milă Îmi este de mulțime, că, iată, sunt trei zile de când așteaptă lângă Mine și n-au ce să mănânce; și să-i slobozesc flămânzi nu voiesc, ca să nu se istovească pe drum” (Matei 15, 32-38) – cu șapte pâini și puțini peștișori. Și au strâns prisos de fărâmituri șapte coșuri, întocmai ca și în cazul Sfintei Euharistii, care se împarte prin mâinile arhiereilor și preoților celor botezați în numele Sfintei Treimi. Din acest motiv, înmulțirea pâinilor rămâne simbolul evident al Sfintei Euharistii, hrana celor credincioși pentru viața veșnică.
Înmulțirea pâinilor simbolizează fără îndoială binefacerile pe care Hristos-Domnul le răspândește continuu asupra lumii prin Sfânta Sa Biserică și prin slujbele acesteia: prin Sfânta Liturghie, prin Sfintele Taine și, respectiv, prin Sfintele Ierurgii.
Hristos a zis: „Cine mănâncă din pâinea aceasta viu va fi în veci”; și iarăși: „Adevărat, adevărat zic vouă, dacă nu veți mânca trupul Fiului Omului și nu veți bea sângele Lui, nu veți avea viață în voi. Cel ce mănâncă trupul Meu și bea sângele Meu are viață veșnică și Eu îl voi învia în ziua cea de apoi.” (Ioan 6, 53-54).
Dintr-o astfel de Pâine, ca izvor de viață veșnică, suntem invitați să mâncăm fiecare dintre noi ori de câte ori suntem pregătiți. Unde o găsim? Fără îndoială, în Biserică! Numai aici Hristos Se împarte lumii ca Pâine a vieții veșnice, prin Sfânta Euharistie – una dintre cele mai mari minuni săvârșite de Iisus Hristos!
