Sistemul penitenciar american are la activ o cantitate respectabilă de condamnați care au fost executați, violați ori mutilați. Printre puținii care au reușit să se fofileze se numără deținutul William Porter – alias O. Henry – evadat printr-un tunel subteran, săpat cu ajutorul literaturii.
Multe din cele 300 de povestiri ale sale au fost scrise sau concepute, pe când își ispășea pedeapsa de trei ani, căpătată pentru că a băgat scurmătoarea în bănuții unei bănci, al cărei casier era. De aceea, putem spune că O. Henry a evadat din celulă cu ajutorul literaturii. Același lucru îl facem și noi cu povestirile sale, evadând din pușcăriile cotidiene, pe care ni le-a zidit viața de rutină.
„Darul magilor” – scrisă în 1899 – e cea mai frumoasă poveste de Crăciun pe care am citit-o în viața mea. Doi tineri new-york-ezi, Della și Jim, a căror căsătorie e subminată de lipsuri, văd cum apropierea Crăciunului rupe filele din calendar, iar ei n-au mijloace pentru a-și face unul altuia cadourile tradiționale. Ah, sărăcie, cum reușești să-ți păstrezi luciul și într-un sat din Botoșani, și într-o metropolă ca New York-ul!?
Tânăra familie are totuși o avuție, compusă din „două lucruri cu care se mândresc amândoi deopotrivă. Unul e ceasul de aur al lui Jim, care aparținuse tatălui său și mai înainte bunicului său. Celălalt e părul Dellei.” Fiindcă inimile îndrăgostite pulsează într-o înțelegere secretă, fiecare soț ochește pentru celălalt darul complementar. Della se oprește la „un lanț de platină pentru un ceas de buzunar, simplu și pur.” Așadar, ceva demn să-i pună soțul în valoare: „de cum l-a văzut, Della a știut că lanțul trebuie să-i aparțină lui Jim.” Lanțul acela trebuie să fie al lui Jim, reprezentând mai mult ca un simplu accesoriu de filfizon. Lanțul are calitățile lui Jim: „limpezime și valoare”. Dar de unde bani pentru el, când costă 20 de dolari?
Jim chitește și el un cadou pentru Della, singurul nimerit pentru ea, pentru părul ei minunat, care „îi ajungea până mai jos de genunchi și părea că o învăluie ca o haină.” Undeva, într-un galantar de pe Broadway, se găseau niște „piepteni frumoși, de baga curată, cu rame încrustate cu pietre prețioase.” Niște piepteni reuniți într-o „serie întreagă, pentru tâmple și pentru ceafă”; niște piepteni unici, fiindcă doar ei pot crea o plusvaloare pentru părul Dallei; niște piepteni desigur foarte scumpi. Cum facem, tot acolo ajungem: de unde lovele pentru ei? Zadarnic își muncește Jim mintea.
Întotdeauna însă undeva stă și veghează o ultimă soluție, la care n-ai vrea să apelezi, decât în caz de forță majoră. Iar Crăciunul e un caz de forță majoră. Astfel, Della intră acolo unde n-ar fi vrut niciodată să intre, pentru a-și târgui podoaba capilară. „Îmi cumpărați părul?” – întreabă ea. „Scoateți pălăria să vedem cum arată. 20 de dolari”, spune achizitorul. „Dă-mi-i iute, se învoi Della.” În urma execuției inegalabilului său păr, Della abia mai aduce cu ea însăși, dar ce mai contează, când are în sfârșit banii pentru lanțul de platină al lui Jim. E noaptea de Crăciun, și Jim va fi fericit.
Dar Jim nu-i deloc fericit, dând ochii cu defrișările fondului capilar al Dellei. Are un cadou pentru soțioara lui, iar cadoul nu-i decât setul de piepteni de pe Broadway. Un cadou a cărui utilitate a pierit. E rândul ei să dea ivirii cadoul pentru el: lanțul, atât de necesar strălucirii lui. „Dă-mi ceasul! Vreau să văd cum arată cu lanț!”
Da, ceasul… desigur, ceasul… cum să nu, ceasul… „Am vândut ceasul, ca să am bani să-ți cumpăr pieptenii.”
Cititorului i se umezesc ochii: ea își vinde părul, ca să-i cumpere lui lanț de ceas; el își vinde ceasul, ca să-i fericească ei părul cu un set complet de piepteni.
Mi-l și imaginez de Crăciun pe deținutul O. Henry citindu-și povestirea, în timp ce toată gloata de pușcăriași bocește, sărutând poze și icoane.
