Dăruiește-mi mâini

Două zile înainte de Crăciun, Manfred scrie o scrisoare cu tot ceea ce dorește. Anul trecut l-a mai ajutat mama. Astăzi poate s-o facă singur. El ședea pe covor. Înaintea lui se află o lampă pentru citit, iar pe suportul de scris un carton. Manfred este descălțat și nu are în picioare ciorapi. Stiloul stă prins între două degete de la piciorul drept, iar piciorul stâng ține foaia. El scrie cu piciorul pentru că nu are mâini: mâinile sale lipseau de la cot. Așa a venit pe lume. Nimeni nu știe de ce!
Anul trecut, cu toate că scrisoarea era lungă și ceruse multe, a primit de toate: un trenuleț, o mașinuță, trei cărți. Astăzi așterne pe hârtie doar o singură dorință: „Dăruiește-mi mâini!”.
Cu piciorușele reușește să împingă foaia în plic. Pe plic scrie: „Către pruncul Iisus”. Apoi apucă plicul cu mâinile sale ciunge și-l pune la fereastra din camera sa. A doua zi, în bucătărie miroase frumos. Mămica coace prăjituri, iar Manfred se joacă cu trenulețul. Deodată, mama vine la el și-i spune: „Manfred, merg repede să fac câteva cumpărături. Mă voi întoarce imediat”. Manfred dă din cap. El nu este singur, pentru că tatăl său este în camera sa și lucrează. Numaidecât Manfred se ridică și merge în bucătărie. Acolo se află platoul cu prăjituri. O prăjitură alunecă pe masă și este la margine. Manfred deschide gura și o ia cu gura. Are un gust delicios. Apoi observă în chiuvetă mănușile de gumă ale mămicii. „Mâini! Degete!”, se gândește Manfred. Trage mănușile pe podea, apoi, ajutându-se și de dinți, înfige fiecare mână în câte o mănușă. Manfred aleargă prin casă și strigă: „Mâini! Am mâini!”. Între timp, mămica se întoarce și tatăl iese din camera sa de muncă. Părinții privesc la fiul lor. Tatăl își strânge emoțiile și intră în camera sa, iar mama sughite. Deodată Manfred se oprește, privește la mănuși, apoi le aruncă pe fotoliu și începe să plângă. Mămica aleargă la el și-l ia în brațe. „Manfred, când vei fi mare, vei primi mâini. Există oameni care pot face mâini, mâini artificiale”, îi spuse mama. Dar Manfred nu vrea să asculte. Mai târziu aduce scrisoarea și o aruncă la gunoi. Spre seară merge la culcare, se roagă, dar nu mai spune: „Dăruiește-mi mâini”. El știe că nu va primi niciodată mâini, nici măcar de Crăciun.
Morala: Unii oameni au mâini, dar nu au și recunoștință față de Dumnezeu, pentru faptul că le au. Omule, fii recunoscător pentru faptul că ai mâini. Sunt alți oameni care nu le au, dar și le doresc sau și le-ar dori. De fapt, omule, fii recunoscător pentru tot!
Portocala orfanului
De mic copil îmi pierdusem părinții și am ajuns la nouă ani într-un orfelinat din Londra. Era mai mult decât un penitenciar. Trebuia să lucrăm 14 ore pe zi în grădină, în bucătărie, la grajduri, pe câmp. Nicio zi nu aduse vreo schimbare, și în tot anul nu era decât o singură zi liberă: ziua de Crăciun. Atunci fiecare băiat primea câte o portocală în cinstea pruncului Iisus. Asta era totul. Dulciuri, jucării și portocale primeau doar aceia care în decursul anului dădeau dovadă de hărnicie și ascultare.
Aceste portocale de Crăciun întrupau dorința unui întreg an. Astfel mai veni o dată Crăciunul. Dar asta a însemnat pentru menirea mea de băiat aproape sfârșitul lumii. În timp ce alți băieți treceau pe la directorul orfelinatului și primeau câte o portocală, eu trebuia să stau într-un colț al încăperii și să privesc. Asta era pedeapsa primită pentru că într-o vară voiam să fug din orfelinat. După împărțirea portocalelor, ceilalți băieți puteau să se joace în curte, iar eu am fost obligat să merg în dormitor și să stau acolo, în pat, toată ziua. Eram nespus de trist. Plângeam și nu mai voiam să trăiesc. Nu după mult timp, am auzit pași în cameră. O mână îmi apucă pătura cu care eram acoperit. Atunci am deschis ochii. La patul meu era un băiețel, pe nume William, care avea în mâna dreaptă o portocală și mi-o întinse. Nu știam ce se întâmplase. De unde putea să provină această portocală?! Priveam când la William, când la fruct, și simțeam în mine o oarecare reținere. Deodată mi-am revenit în fire și am observat că portocala era deja decojită și, când am privit mai îndeaproape, totul îmi deveni limpede și lacrimile începură să-mi curgă din ochi. Când am vrut să întind mâna pentru a lua portocala, am constatat că trebuia să apuc bine ca să nu se destrame. Ce se întâmplase? „Băieții s-au adunat în curte, îi spuse William, și au decis ca și eu să primesc portocală de Crăciun. Astfel fiecare și-a decojit portocala și cu zece felii au făcut o portocală nouă, frumoasă și rotundă”.
Această portocală a fost cel mai frumos cadou de Crăciun din viața mea. El mi-a arătat cât de mângâietoare poate fi prietenia autentică.
Morala: Un dar, cât de mic, poate să aducă o imensă schimbare în bine în viața unui om!
(http://romanidiaspora.blogspot.com/)