La doar trei ani de la inaugurarea primei linii ferate din Bucovina, Lemberg-Cernăuți (primul tren a sosit la Cernăuți în 15 septembrie 1866), s-a dat în funcțiune și calea ferată Cernăuți-Ițcani, primul tren sosind în gara Hatna în ziua de 28 octombrie 1869. Această cale ferată, proiectată de arhitectul Adolf Marin, fiul primarului german din Rădăuți, urma să treacă prin orașul natal al proiectantului și să urmeze culmea dealurilor de pe malul drept al Sucevei, până în fostul oraș voievodal, Suceava. Nemții din Rădăuți, în frunte cu tatăl proiectantului, înspăimântați de „fantasma noului” (taman ca în romanul „Prăpădul Solobodei”, de Eusebiu Camilar), s-au pus pe întocmit jalbe, ajungând „până la împărăție”, iar „drăguțul de împărat” Franz Iosif s-a milostivit de nemții rădăuțeni, recomandându-i lui Adolf Marin să facă noul „drum de fier” departe de Rădăuți, pe malul celălalt al apei Sucevei. Conform noului proiect, Dărmăneștii, cunoscuți drept Hatna, căpătau statutul economic de „nod feroviar” important. Cealaltă cale ferată importantă a Bucovinei, Hatna-Câmpulung era în funcțiune încă de la începutul anului 1888 (în 5 februarie, între Cacica și Soloneț, a deraiat locomotiva unui tren cu 16 vagoane, încărcate cu prund, ucigându-l pe conducătorul trenului, un oarecare Milecki), inaugurarea fiind planificată pentru ziua de 1 februarie 1888, dar evenimentul festiv s-a petrecut, cu surle și trâmbițe, abia în ziua de 1 mai 1888, zi în care Dărmăneștii devin în mod real inima feroviară a Bucovinei.
În fața gării din Dărmănești, s-a deschis, în primăvara anului 1896, „ospătăria românească” a lui Georgiu Roșul, „o ospătărie pentru orice drumeț și mai ales pentru Românii noștri, cari pot, în tot momentul, aici mâncări bune și pat pentru dormit a căpăta”[1].
În primăvara anului 1904, înainte de Paște, Nicolae Iorga a trecut, în două rânduri, prin Dărmănești, în drum spre Câmpulung și la întoarcere, iar în vremea popasului în gara Hatna avea să noteze cu inconfundabil sarcasm:
„La Hatna, se îmbulzește tot felul de lume în gara joasă și murdară. Trei familii cu înfățișare distinsă s-au întâlnit în Restaurant. Recunoaștere, amintiri, glume… Bărbații au tipuri austriace desăvârșite, austro-iudaice mai bine, cu pălăriuțe, mustăți cârligate, dungi de favorite. Mersul, căutătura, ifosul arată pe desăvârșitul funcționar austriac. Femeile au vioiciunea, eleganța, grația Româncei, felul ei de vorbă felurită și cochetă. Un copil, adus ca să-l cunoască și ceilalți, aleargă la cea mai tânără din Doamne, căreia ceilalți îi spun Tuța și o cheamă „mamă”. Când va fi mare, acest copil oacheș va purta pălăriuță, își va lăsa favorite, va încârliga mustățile sale negre, va vorbi nemțește cu toți ai lui ca și cu străinii. Dar acum i se îngăduie, lui i se îngăduie să fie încă Român”.
Nicolae Iorga, prorocind simbolic, avea să se înșele asupra acelui copil dărmăneștean, care va rămâne Român până dincolo de moarte și care se va afirma drept primul teoretician al „iconarismului” bucovinean, drept poet înzestrat, drept prozator inconfundabil, drept filosof strălucit, la care și Lucian Blaga avea să caute cu admirație, și drept celebru universitar cernăuțean. Apoi, după ce se va fi jertfit pe sine pentru cauza Românismului, dărmăneșteanul acela va cunoaște umilințe inimaginabile, va fi arestat, întemnițat, bătut și golit de sine, va fi pus să curețe rigolele Sucevei, și i se va dărâma bustul, și i se va călca memoria în picioare chiar și atunci când se vor întoarce vremurile pentru care el a luptat, el a trăit și tot el a murit.
Copilul acela-simbol, născut în 21 iulie 1906, la Dărmănești, s-a numit Traian Chelariu.
Tot la Dărmănești a văzut lumina zilei, în 29 mai 1935, folcloristul Ion Rebușapcă, la Mărițeia născându-se, în 20 august 1913, pictorul Mircea Boșcoianu.
[1] DEȘTEPTAREA, Nr. 22/1896, p. 185