DĂRMĂNEȘTI (I). Până în 7 ianuarie 1403, când a fost dăruit Episcopiei Sucevei, satul Dărmănești, numit Hrețca sau Sârbi, a făcut parte din „ocina dreaptă” a voievodului Alexandru cel Bun, cel care adusese la Suceava, încă din 29 iunie 1402, moaștele Sfântului Ioan cel Nou. Sfântul fusese depus în biserica de mir a Moldovei, care ținea loc și de episcopie, iar satele „Hrețca pe Suceavă și Averăuți pe Suceavă (Verești)” însemnau ofranda pe care o aducea voievodul, „la soborul Sfântului Ioan Botezătorului”, noului patron spiritual al capitalei Moldovei. Dărmăneștii aveau hotare „vechi și dedemult”, formula aceasta certificând existența satului cu mult înainte de primul Descălecat, adică din vremurile în care „drumul ctitorea satul” (Iorga). Iar primul nume pe care l-a purtat în istoria mărturisită, acela de Sârbi, poate explica rolul Dărmăneștilor de paznic al Drumului Mare, care unea, comercial, Nordul și Sudul, printr-o posibilă colonizare cu vlahi balcanici sau chiar cu sârbi, o colonizare conjuncturală, care, în ciuda aparenței, nu întărește teoriile migraționiste ale neprietenilor românilor. Pe vremea aceea, așa cum se confirmă și prin textele străvechi din „Rohonczi Codex”, vlahii stăpâneau munții, începând din Balcani și terminând cu crestele împădurite de pe malurile Rinului, urmând pe un „Vlad” (în slavă, „vlad” înseamnă proprietar de pământ, stăpânitor) sau altul „pe Calea Dacilor”, după „voia Căii Stelelor”, pentru a împlini destinul „șoimului”, după închinare pe înălțimile sfinte ale Rarăului. Din păcate, despre vremurile vechi noi n-am păstrat mărturii, iar atestările documentare nu sunt altceva decât un fel de cadastru primitiv, prin care se consemnează modificarea regimului de proprietate. Mai există, ce-i drept, „tradițiile” sau legendele, care menționează, de o parte și de alta a apei Sucevei, pe un cioban aproape mitologic, Dediu, care și-a înveșnicit numele în toponime („Dealul Dediului”, „Valea Dediului”, „Fântâna Dediului” etc.), într-un teritoriu întins, care începea dinspre Părhăuți și Dărmănești și sfârșea dincolo de hotarele estice ale Vereștilor. Dar și acest Dediu a fost uitat, în cele din urmă, ba chiar a fost substituit, toponimic, cu nume de proprietari vremelnici, precum Dolenciuc, Pomirki sau Solomia. Chiar și amintirea celui care avea să dea numele durabil al satului (protopărintele, moș-strămoșul obștesc), Petru Dărman, avea să fie ignorată peste vremuri, tot așa cum, printr-o ciudată confuzie administrativă, chiar și numele Dărmăneștilor avea să fie substituit de numele unui cătun megieș, Hatna.
În 10 aprilie 1430, când Alexandru cel Bun, întărind Pătrăuții lui Vlad Adiș, îi dădea acestuia uric și pentru „al treile cot, tij di Pătrăuți, unde au fost Grecii din Dărmănești, la Fântână”.
Și, totuși, dubla legendare, cea a unei descendențe balcanice, grefată pe obștea neamului de păstori ai baciului Dediu, poate fi argumentată prin elemente aparent minore, care țin de perioada de după recuperarea satului de sub tutela episcopească, în vremea lui Stoian, al cărui fiu, Petru, se va numi și Dărman, adică omul care „dărma” (dobora) copacii pentru a-și hrăni, pe timpul iernii, turmele. Că primii săteni ai Dărmăneștilor trăiau pe seama turmelor rezultă și din faptul că ei mai aveau un sat, Dărmănești pe Jijia, care este întărit nepoatelor lui Stoian, Tața și Vasca, în 10 aprilie 1499, odată cu Dărmăneștii pe Suceava, ocina botoșeneană servind, probabil, pentru iernatul turmelor, cirezilor și hergheliilor.
Și ar mai fi o precizare, legată de toponimul „botușani”, care desemnează, în româna veche, pe ciobanii oilor boteie, adică oile sterpe, inclusiv cârlanii, tot așa cum „botuș” înseamnă locul pe care erau pășunate oile sterpe.
Data de 10 aprilie 1499 este considerată de cei mai mulți istorici și monografi, mai ales de cei care l-au creditat excesiv pe Daniel Werenka, drept cea a atestării documentare a satului Dărmănești. Atunci, în 10 aprilie 1499, Tața, fata lui Petru Dărman și nepoata lui Stoian, împreună cu verișoara ei, Vasca, fata Nastasiei, solicită întăritură domnească pentru trei sate, inclusiv „Dărmănești pe Suceavă”, moștenite de la bunicul lor, iar Ștefan cel Mare confirmă proprietatea, dar fără referiri la urice domnești anterioare. Drept consecință, nu se cunosc condițiile în care Stoian, tatăl lui Petru Dărman și al Nastasiei, intră în stăpânirea fostului sat domnesc Hrețca, aflat, vremelnic, și în proprietatea Episcopiei Sucevei. Apoi urmează un veac și jumătate de tăcere.
În 3 decembrie 1642, Ieremie Busuioc, fiul fostului mare spătar Busuioc, lăsa, „cu limbă de moarte… a treia parte a satului Dărmănești, ținutului Sucevii” lui Ieremie Murguleț, moștenitor al unei jumătăți din satul Părhăuți, cel mai mare dintre frații boieri Murguleț, toți zvăpăiați și veșnic implicați în desele schimbări de voievozi ai Moldovei.
