DARIE – NEDREAPTĂ UITARE

Răsfoind mai vechiul carnet de însemnări în căutarea datelor despre Joseito Fernandez, compozitorul nemuritoarei „Guantanamera”, descopăr pagini de mult uitate despre un mare artist plastic român, Sandu Darie, ajuns nu se prea știe cum în Antile și rămas acolo să clatine din temelii sculptura și pictura modernă. L-am cunoscut. Cine mai știe, azi, cîte ceva despre Darie? Îi afli lucrările, alături de pînze semnate de Tintoretto, Durer, Picasso, în prestigiosul „Lowe Art Museum” din USA. Dicționarele (străine, evident) îl consideră „precursor al abstracționismului liric, al concretismului și al artei cinetice”. A avut expoziții personale de răsunet în Italia (Veneția), în USA (New York), Brazilia, Japonia, Argentina, Franța, obținînd repede recunoașterea criticii de pretutindeni cu ale sale „Structuri transformabile” și „Multivision espacial”. S-a născut în 1908 la Roman, studiază dreptul la Paris, se înscrie voluntar în armata franceză (Legiunea străină!), pentru a ajunge (și a rămîne) în Caraibe. L-am vizitat în apartamentul său (modest) din cartierul (select) Verdado. Darie m-a întîmpinat cu un torent de vorbe repezite, îmbiindu-mă, în același timp, să privesc o „structură spațială”, să închin un pahar de anason, să-i vorbesc despre Moldova, să răsfoiesc albume, să… să… Și el, și soția (ardeleancă) vorbesc impecabil românește și ai mereu senzația, amplificată de ambianța profund românească a apartamentului, că te afli undeva, în atelierul vreunui plastician ieșean. Casa îi este plină de năstrușnicele „structuri spațiale”. „Omul se cuvine să domine tehnica — sună introducerea-credo – privitorul trebuie să re-creeze. Gioconda tangibilă și imobilă se acordă mai puțin cu ritmurile și sensurile vieții moderne. Vedeți, casa se compune din planuri fixe, în cît mai perfecte combinații structurale. De ce să introducem, în această ambianță imobilă, un obiect de artă la fel de imobil, de ce nu o , alta în fiecare zi?” Darie încearcă să dinamiteze contemplarea pasivă, invitînd privitorul să participe la actul creației, oferindu-i cuburile din care singur să-și clădească Gioconda clipei, în funcție de dispoziția și disponibilitățile de moment! O curiozitate copilărească, aceeași care ne făcea, la vîrsta pantalonilor scurți, să iscodim ce se petrece în spatele cutiei cu minuni a păpușarilor, mă aduce dincolo de ecranul bizar luminat, în ambianța la fel de ciudată iscată de muzica, s-o numim astfel, concretă. Iată: două „sculpturi” unite în echilibru se rotesc în funcție de dorința celui de la pupitrul cu butoane. „Aș putea să programez automat spectacolul , dar vreau să-i las celui care privește deplina libertate de a-și compune cadrul și dicta ritmurile”. Trecem de la o „instalație” la alta. Cu întreruperi, fiindcă artistul posedă… un singur bec, pe care trebuie să-l mute dintr-un fassung în altul (la vremea aceea, becurile se distribuiau, în Cuba, pe cartelă…) Alt ecran. În spate, două lumînări aprinse și două oglinzi parabolice. Între ecran și sursa de lumină, un „filtru” programat. Licărul făcăruilor învie un delicat balet policrom, creînd senzația mișcării, curgerii, devenirii. „Am aflat – se destăinuie Darie – că în orașul meu, Roman, funcționează o mare uzină de țevi. Dacă voi mai ajunge vreodată în România, aș cere să mi se permită să ridic, acolo, o structură din țevi sudate, prin care să sugerez evadarea în cosmos. Și aș încerca un spectacol de sunet și lumină pe vîrful Panaghia din Ceahlău. Ori pe Bistrița, la Toance”. Nu știu dacă, azi, proprietarul uzinei (Mittal, sau așa ceva) i-ar mai furniza gratuit țevile. Oricum Sandu Darie nu-și va mai revedea niciodată țara: avea să moară în 1999. Spre cinstea lui, și-a spus întotdeauna creador rumano și așa îl menționează toate dicționarele de artă, unde-i considerat, alături de Vasarely și Schoffer, „precursor al artei cinetice”. Noi, îl ignorăm. Avem, desigur, alte griji. Dar cine știe, poate, cu timpul…