Dar spectatorii?

În articolul de sâmbătă vorbeam despre abordarea cu totul anacronică a ceea ce înseamnă un meci de fotbal de către cei implicați la noi în „fenomen”, cum îl alinta unul din foștii conducători ai acestuia, infractorul liber Nea Mitică. Spuneam că spre deosebire de restul lumii, unde e vorba mai ales de spectacol, noi continuăm să ne apărăm sărăcia (de idei), nevoile (de tot felul) și neamul (prost!). Continuăm să jucăm la mica ciupeală, sub cea mai cretină acoperire cu putință: cel mai bun atac e apărarea! Asta te scutește pe tine, antrenor de doi lei, de orice efort intelectual: n-ai nevoie de cine știe ce scheme tactice pentru a arunca mingea în tribune și a-ți îndesa bagabonții cu dosul în poartă. Culmea tupeului este însă când unii dintre neisprăviții ăștia încep să emită pretenții la podium și la cupe europene, unii mai dându-se și faultați de program, de arbitri, de starea gazonului etc. Admițând însă că, printr-o minune, ei s-ar transforma peste noapte ca, pardon, calul lui Harap Alb, ar avea oare pentru cine să o facă? Sunt spectatorii români comparabili cu cei din țările cu fotbal adevărat? Ar putea ei să aprecieze așa cum se cuvine un fotbal frumos, avântat, spectaculos și luminos? S-ar potrivi alt fel de fotbal cu încurajările tradiționale de tipul „Pe ei, pe ei / Pe mama lor!”? Ar răbda spectatorii suceveni ca într-un meci Foresta – ASA să nu le-o dea nițel, uite-așa, ca să nu se uite!, dinamoviștilor? Și la fel și timișorenii, craiovenii, și de fapt toți. Pe de altă parte, spectatorii noștri ar răbda ca la un ofsaid semnalizat greșit să nu urle ca demenții „Ho-ții, ho-ții!”? Și să nu-l acuze de blat și de trădare pe nefericitul care s-a împiedicat și a pus de un autogol decisiv? De fapt, ideea de bază e alta: dacă spectatorii români ar avea parte de tot ce au cei spanioli ori englezi, s-ar învrednici ei să vină la stadion în număr cât de cât rezonabil? Dați-mi voie să răspund cu un nu ferm. Așa că de ce ar juca ăia altceva, din moment ce oricum n-au pentru cine?