Dar orice lucra / Noaptea se surpa

Iliescu voia schimbare. Constantinescu anunța schimbare. Băsescu o clama vânjos. Iohannis vrea schimbarea schimbărilor. Cioloș o anunță ca iminentă. Partidele se reformează, zice-se, de sus până jos. Tot românul așteaptă cu nădejde schimbarea, cei mai mulți fără să aibă habar ce-i. Nimic nu-i definitiv și temeinic, totul se clatină, se înfiripă ca să se năruie, schimbarea și reforma sunt cuvintele predilecte ale politicienilor, de te-ntrebi în ce țară-giruetă trăim, dacă tot ce clădim azi răvășim mâine și mereu o luăm de la capăt? Mitul meșterului Manole: „Meșterii grăbea, / Șfările-ntindea, / Locul măsura, / Șanțuri largi săpa / Și mereu lucra, / Zidul ridica, / Dar orice lucra, / Noaptea se surpa! / A doua zi iar, / A treia zi iar,/ A patra zi iar/ Lucra în zadar!”
Aflăm că și Uniunea Europeană mintenaș „se reformează”. Măi, să fie! Nici n-a făcut bine ochi și gata, se reformează! Mă tem că-i vorba de altceva: unele cuvinte-fanion devin calpe, șterse și seci datorită excesului de întrebuințare, iar printre vorbele de tot tocite și devenite inexpresive, la loc de frunte se numără substantivul „reformă”, concurat cu succes de „schimbare”. Melița politicienilor l-a tocat și răstocat până l-a încâlcit de tot, lăsându-l amorf și făr-de semnificații reale. Cum prinde un microfon, reprezentantul clasei politice îi trage cu reforma încă de la prima propoziție – să afle nația că „noi vrem reformă”, deci suntem progresiști, ultraschimbiști, partizani ai modernizării și, implicit, inamici ai stagnării. Englezii au în vigoare legi de la 1400, dar asta nu înseamnă c-ar îndritui cumva contestarea legitimității trendului general „toată lumea se reformează”.
Chirița spunea că „toată lumea azi fumează” deoarece „unii asta imitează”, iar alții cred că „asta-i bun”. Sigur că, în principiu, reforma ține de „asta-i bun”, așa că Uniunea Europeană chiar și-a elaborat un „Tratat de reformă”. Care, din păcate, menține confuzia între „schimbare” și „reformare”. O fi schimbarea, cum zice Marx, „motorul progresului”, dar până la reformă, cale lungă! Ce-i reforma? O „transformare politică, economică, socială, cu caracter limitat sau de structură”, zice dicționarul. Schimbarea ar putea avea statut de regulă și un anume caracter de continuitate, transformarea reformatoare, nu: se petrece doar în anumite momente, strict determinate istoric și operează până ce ea însăși devine subiect al viitoarei transformări. În consecință, starea de agregare a unei nații nu poate fi reforma, cum este înțeleasă la noi; reforma reprezintă excepția, saltul necesar, urmat de o așezare în altă matcă și de acțiune între limitele noilor parametri.
Cum este percepută și tratată ideea de reformă? „Unii asta imitează”, producând doar vorbăraie incultă și demagogică: bla-bla-bla, reformă, bla-bla, țara trebuie modernizată (și, neîndoielnic, chiar trebuie!). Pe site-ul Guvernului a fost publicat, cu mulți ani în urmă, „Programul de reformare a României”. Să-l recitim acum: străvechi deziderate, auzite și răsauzite, care din totdeauna au avut susținerea publică și legislativă aferentă. Vorbe goale! Ceea ce s-a petrecut în acest răstimp ține de firescul unei evoluții tipic românești, cu hâcuri, progresii și sincope care n-au contrazis nici reforma, nici antireforma. Că subfinanțarea, promovarea pe criterii politice, nepăsarea, nemunca și, adesea, nepriceperea (să nu mai vorbim și de hoția generalizată) au tarat funcționarea sistemului, asta-i cu totul altceva. Caragiale își începe schița „Reformă” cu o frază cât se poate de actuală, (inclusiv ironia din subtext): „Suntem în epoca reformelor, spiritul public se agită asupra atâtor și atâtor chestiuni, toate vitale, a căror dezlegare nu mai poate suferi întârziere” și o încheie citându-l pe Cuza: „reforma trece, năravurile rămân.”
Mă tem că, la noi, nici de atâta nu poate fi vorba, fiindcă invocăm o reformă cețoasă, neconturată și nestructurată în profunzime, acolo, la temeiuri și esențe. Care fi-vor noile rânduieli, când toate-s vechi… și noi îs toate? Strada a vrut (și vrea) altă clasă politică – ușor de zis, greu de făcut, mă tem că, la anul, Parlamentul, fie și mai „subțiat”, va arăta, în esență, cam la fel. Am irosit decenii în zadar, timpul nu mai așteaptă, înainte de vorbăraie, țara are nevoie de seriozitate, muncă, cinste, demnitate. Poate vechea clasă politică să întroneze în sfârșit seriozitatea, munca, cinstea, demnitatea – că asta ar fi marea și adevărata schimbare a schimbărilor? Nu, nici nu poate să-și propună.
Enorm va cântări, în 2016, votul fiecărui român!