(dar nu și pe locuitorii ei…)

Cu câteva zile în urmă am primit, din partea unei reviste culturale de la noi, două întrebări (pentru o anchetă) privind sensurile de astăzi ale patriotismului. Întrebarea m-a surprins plăcut – bine că ne mai gândim și la așa ceva! De ce surprins? Pentru că acum 16 ani această țară gemea de câți patrioți avea (desigur, numai din vorbe); probabil că dacă am fi făcut un sondaj pe stradă ar fi rezultat că România avea 80 la sută din toți patrioții din Europa. Era vremea lui “nu ne vindem țara” etc. – nu mai insist. Ce s-a ales, în aceste ultime trei “cincinale”, din acest patriotism este ușor de văzut. Am vizitat sate românești – în Moldova, în Maramureș, în Banat sau Oltenia – ai cărei tineri, în bună parte, muncesc în afara țării; iar cei care nu au ajuns încă la muncă în Occident, visează s-o facă. Într-un fel, lucrurile se leagă: tocmai pentru că nu ne-am “vândut” țara (și am lăsat-o celor mai șmecheri dintre români), am ajuns astăzi să oferim una dintre cele mai ieftine forțe de lucru de pe continent. Și totuși, spun ceva ce nu aș vrea să vă surprindă: printre cele mai mari servicii țării, în acest moment, le fac exact acești “căpșunari” pe seama cărora la noi se mai fac uneori glume (proaste). Muncind departe de casă și trimițând bani familiei (și, în consecință, țării), aceștia fac realmente un act de patriotism.
Da, trebuie să acceptăm că există mai multe feluri de a-ți iubi țara. Am observat acest lucru cu ani în urmă, în Canada. Emigranții români care ajunseseră acolo în anii ’60-’80 (adică alungați de comunismul de aici) iubeau o țară adesea idilică, în care Mircea cel Bătrân (cel din Scrisoarea lui Eminescu) lupta încă împotriva dușmanilor țării, o reverie nostalgică (și ruptă de realitate) în care poienile țării, plaiurile, șesurile, văile și litoralul păreau coborâte dintr-o foarte colorată și catifelată carpetă de perete. Emigranții mai proaspeți, care și-au vândut bunurile și au plecat la începutul anilor ’90, aveau altă perspectivă. Și ei își iubeau (de departe) țara, și ei aveau regrete afective – dar totul într-o notă mai pragmatică și mai cu picioarele pe pământ. Pe aceștia din urmă i-am văzut mai preocupați, de exemplu, de politica de la noi, ei citeau ziarele cu regularitate pe Internet, iar când am dus cu mine un exemplar al unui almanah “Academia Cațavencu” l-au tot plimbat din familie în familie preț de câteva luni – pentru că încă înțelegeau ce scrie acolo. În fine, trebuie să spun că într-un singur loc se întâlneau și unii și alții: cu toții își iubeau țara, dar nu și pe românii din ea. Așa este românul (și cel de-acasă, și cel plecat): are drag față de familie și prieteni, dar solidaritatea se oprește aici (în cel mai bun caz!).
Cum poți, așadar, explica acest patriotism ce prețuiește (măcar în vorbe) mai mult formele de relief decât oamenii din preajmă? E, oare, de bine? Iată de ce tot privesc la întrebările de care vorbeam la început, mai am câteva zile până la termenul dat de revistă și, sincer, încă nu știu ce să răspund.