Banca Mondială traversează „epoca lupilor”. Domnul Wolfenson – un fel de domn Lupescu, Lupoiu, sau „al lui Lupu” – a anunțat acum un an că nu mai vrea un nou mandat. Au fost alegeri și Consiliul de Administrație al Băncii l-a numit, în unanimitate de voturi, pe domnul Wolfowitz – „Lupovitz”, la cârma instituției financiare internaționale.
De la „al lui Lupu” la „Lupovitz” e cale lungă. Și abordări diferite. În primul rând, acum 10 ani, când a fost ales pentru primul său mandat de 5 ani, Wolfensohn găsea o bancă percepută aproape în exclusivitate drept o instituție de împrumut financiar. Cei 184 de membri ai Băncii au mizat atunci pe experiența în investiții internaționale a lui Wolfensohn. Dar expertiza sa de bancher cu real simț al afacerilorm dar și al dezvoltării tehnologice a transformat Banca Mondială, în ultima decadă, dintr-un fond de împrumut într-un grup financiar concentrat în mod egal și asupra importanței consilierii, expertizei și experienței globale generate de revoluția tehnologică care aduce în jurul aceleiași mese de discuții, via satelit, specialiști din cele 184 de țări.
A venit Wolfowitz de pe cu totul altă poziție. Adjunct al secretarului Apărării din SUA, profesor universitar de relații internaționale, expert în programe de controlul armelor, expert în problematica Asiei Pacifice. Ce-o fi căutând la Banca Mondială? Dacă ne uităm atent la ce se întâmplă azi în lume, răspunsul devine evident: e vorba de fixarea noilor strategii mondiale. Din cei 184 de membri ai Băncii Mondiale, cuvântul cel mai greu îl au Statele Unite, corespunzător celor 17% de „acțiuni” deținute în Bancă. Urmează Japonia (8%)- aliat strategic al SUA, Germania (5%), Marea Britanie și Franța cu câte 4% fiecare, apoi, cu procente din ce în ce mai mici, Canada, China, India, Rusia, Italia și Arabia Saudită. Situația aproximativ similară și în Fondul Monetar Internațional. Aceștia sunt contribuabilii Băncii. Și cum regula de aur este că aurul face regula, America pune acum un strateg politic în fruntea Băncii Mondiale. „Lupii finanțelor” sunt înlocuiți treptat-treptat de „lupii strategiilor” mondiale.
Da, bine, până aici am vorbit de lupii altora, de „lupii mondiali”. Cum stăm însă la capitolul „lupi autohtoni”? La ce ne ducem cu gândul? Unii, de exemplu, s-ar gândi la lupii noi, deveniți peste noapte șefi de haită social-democrată. Lupi noi care au devorat bunicuța veche, fără ca vreun vânător trecător pe Kiselleff să ducă pușca la ochi și să răzbune carnagiul. Sau poate le-ar fugi mintea la lupii tot noi, dar singuratici, care hoinăresc din pădure conservatoare în pădure democrată, din crâng peremist în crâng pesedist, din codru național în codru liberal. Aparent fără scop, fără motive, doar așa, ca să facă vânt prin gazeta de perete. Aparent spun, pentru că de fapt lupul singuratic urmărește după miros circuitul banilor în natură. Sau în politică.
Alții ar putea să se gândească la rasa celor care s-au lăcomit peste măsură și fără acte de decont la mioarele naționale și la mieii din inventarul public. Lupii ăștia au dat iama în stânele de stat, cu dorința de a spori saivanele private.
Mai sunt indivizi „anonimi”, Lupoiu, Lupescu, Lupu, Lupulescu, Lupăstase, Lupiceanu, Lupăsescu, Lupin-Tudor, Lupecali, Lupinu….e plină lumea de lupi. Dansăm, de fapt, cu lupii.
