Motto: Din om faci vânător, dar din vânător om nu mai faci – proverb vânătoresc
Un fior rece ți se strecoară pe șira spinării atunci când urletul lupului, rănit de moarte, răsună pe culmi, mai puternic decât bubuitura puștii. Alte împușcături sfâșie liniștea pădurii, după o pândă de jumătate de oră, în care nu ai voie să scoți nici măcar o șoaptă, pentru că ar putea alunga vânatul.
Pe urmele haitei
Picioarele se afundă în zăpadă până dincolo de glezne, mai scapără pe câte-o fâșie de teren abrupt ori pe frunzele unor plante, verzi, în ciuda omătului rece care le înconjoară, în vreme ce aerul rece îți arde plămânii, până în străfunduri.
Mergem pe urmele unui vânător, pornit în căutarea lupilor. De dimineață, au auzit că lupii au trecut dealul, de la Brodina. Cum le dau de urmă, numai ei știu. Pentru asta sunt faimoși Mehedeniucii, tatăl și fiul, amândoi Vasile. Sunt vânători, din tată în fiu, de generații, patima aceasta le e scrisă în sânge.
În pădure domină o tăcere stranie. Nici măcar o pasăre nu se aude în universul înghețat care ne înconjoară. Ne hotărâm să ne întoarcem la mașină. Avem mai mari șanse să-l găsim acolo unde a lăsat mașina, decât străbătând kilometri de pădure.
Pornim din nou pe panta dealului, căutând cu piciorul rădăcini ale copacilor sau mici scobituri în pământ, în care să te proptești, să nu luneci în vale. E drum lung până jos…
Simt o mișcare în spate. Întorc capul și rămân surprins că la câțiva pași de mine e un om, care pare să fi apărut ca din pământ. Cu degetul la buze îmi face semn să tac. Se mișcă rapid și sigur. Ajunge lângă mine, întinde mâna, prietenește, în vreme ce pe buze mai mult i se citește decât se aude: „Lupii-s aicea”.
E Mehedeniuc cel tânăr. În vale ne întâlnim și cu cel bătrân. Tocmai ieșise din pădure, pe altă parte, cu pușca în spinare și cu baltagul în mână, pe post de cârjă, la nevoie.
Ne întâmpină tot cu degetul la gură. Tăcerea e esențială în astfel de ocazii. E de ajuns să audă lupul glasul de om, ca să străbată și zeci de kilometri, în căutarea unui loc mai sigur.
Sunt trei. Le-au dat de urmă. Au culcușul sub o stâncă. Acum dorm ori așteaptă să apună soarele, pentru a ieși după pradă. Sunt vânători excelenți pe timp de noapte, iar când pădurea nu are ce le oferi, coboară în sat, la grajdurile oamenilor, mâncându-le chiar și câinii de pază.
Pasiune transmisă din tată în fiu
Ne întoarcem în sat, pentru a organiza vânătoarea. E nevoie de hăitași, dar și de mai multe puști. Curios, dar lumea deja era pregătită, alertată de prezența lupilor, atât de aproape de casele lor. Hăitașii se adună deja la poartă, pe când noi suntem invitați în casă, la masă. Aburii de mămăligă se ridică ispititori, pe când în tigaie sfârâie cârnații de porc, scoși din untură. Ne înfruptăm grăbiți din mămăliga cu cartofi și brânza de oi, delicioase de-ți vine să-ți lingi degetele, pe când bătrânul toarnă în pahare o țuică tare, galbenă de vechime și de la butoiul de lemn în care a fost ținută.
Soție de vânător, gospodina casei, Ioana, știe exact cât timp le ia celor doi să ia urma animalelor și când să-i aștepte la masă.
“Când i-am dat soției spaniolului venit la vânătoare mămăligă cu cartofi, o mânca goală, așa de mult i-a plăcut”, râde ea, privind veselă cum cuburile mari, galbene, iau rapid calea farfuriilor.
Focul din sobă și bucatele calde, stropite cu câte o gură de țuică sau vin fac amintirile să se înșiruie, ca pe un ghem, în timp ce așteptăm sosirea unui alt vânător iscusit, Georgică Botoșan.
“Noi eram cinci copii la mama, iar cum tata, și el vânător, s-a întors de la război tare slăbit, am fost luat să fiu crescut de un pădurar, de la 12 ani. De la el am învățat tot ce ține de pădure, iar când m-am întors din armată, am devenit pădurar la Barnar. De acolo am ajuns la Moldovița, iar de aici nu am mai vrut să plec nicăieri, așa mult mi-a plăcut locul asta”, povestește Vasile Mehedeniuc, care are 48 de ani de când a devenit vânător, și asta va fi cât va trăi.
Fiul său i-a moștenit pasiunea, și de la 7 ani nu s-a mai ținut decât de el, prin pădure, învățând să ia urma animalelor, obiceiurile lor, știind să citească pădurea ca pe o carte.
În brațele ursului
Vânătoarea nu e făcută pentru cei slabi de înger. Cel mai bine știu asta cei care au văzut ursul și lupul. Fiul bătrânului Mehedeniuc poartă pe corp, pe viață, urmele întâlnirii neașteptate cu o ursoaică furioasă.
“Pe 26 ianuarie 2001 eram la vânătoare de mistreți, gonacii s-au pornit, fără să știe că acolo își are bârlogul și o ursoaică. Vasile era în vale, aștepta să apară mistreții din desiș, dar auzea numai lătratul câinilor, nici urmă de vânat. Când de acolo a apărut ursoaica, a lăsat pușca de la ochi. Mișcarea i-a atras ei atenția, a venit direct spre el. Degeaba a tras doua focuri în aer, să o sperie, că ursoaica s-a repezit și l-a apucat de mână, apoi de picior și l-a dat jos. Când am ajuns eu jos, ursoaica era călare pe el, am pus pușca la ochi și i-am tras în spate. De fapt, amândoi am tras odată, eu în spate și el de sub ea, de i-a ieșit glonțul prin ochi. L-am scos de sub ea plin de sânge”, povestește bătrânul, care a căutat apoi puii ursoaicei, să-i crească.
“Eu aveam doar o vacă, nu dădea lapte de ajuns să îi cresc pe toți trei. Pe unul l-am crescut până la un an și jumătate, iar pe ceilalți doi i-am dat la Mălini, să-i crească altcineva. Nu l-am putut ține mai mult, că deja făcea năzbâtii”, își amintește vânătorul, care a avut grijă de puiul ursoaicei ce era să-i omoare feciorul.
“Într-o zi, a fărmat țarcul și ne-am trezit cu el la ușă. Așa de tare a zgâlțâit ușa că a spart toate geamurile din acea parte a casei. Noroc că aveam mămăligă cu cartofi făcută, am luat-o și am aruncat-o afară și el a fugit după ea”, povestește nora bătrânului Mehedeniuc, Ionela, amintindu-și de namila de urs cu care au trăit în curte.
Ca o ironie a sorții, bătrânul vânător, care a împușcat peste 140 de lupi la viața sa, a crescut în curte patru pui de lupi, de care, la cât erau de fioroși, nu îndrăznea nimeni să se apropie. Altă dată, curtea i-a fost brăzdată de pui de mistreți, de care trebuiau feriți până și copiii, nu doar gâștele și găinile, pentru că rupeau tot ce prindeau.
Semne vânătorești
Momentul vânătorii se apropie. În drum, gonacii îmbracă veste reflectorizante, să fie văzuți de vânători, care pun gloanțe în magazia armelor.
“Lupii fac prăpăd pe aici. Nu rămâne picior de vânat. Acum câteva săptămâni, am auzit câinii din curte lătrând noaptea, puternic. Am ieșit afară și după ceva timp unul nu s-a mai auzit deloc. Dimineață i-am găsit doar laba și plămânii”, îmi spune bătrânul, căruia i-au dispărut doi câini în ultima vreme, cel mai probabil, în colții lupilor.
Oprim mașinile la distanță de locul unde au culcuș lupii. Moș Mehedeniuc instruiește vânătorii și gonacii ce au de făcut, îi rânduiește, și nimeni nu-i iese din vorbă.
Vânătorii se răspândesc pe pantele abrupte, ca într-un evantai, în locurile indicate, iar gonacii se grăbesc să vina din partea opusă.
Cum vânătorul așteptat nu a ajuns încă, Mehedeniuc cel tânăr îi lasă semne cunoscute doar de ei – o urmă în zăpadă, pentru a-i indica locul ce trebuie să-l acopere, și o creangă ruptă, într-un copac, pentru a-i arăta direcția.
Urletul lupului
Tăcerea se așterne în pădure. Așteptăm nemișcați să înceapă vânătoarea. Cristi Tomniuc, șeful Biroului de Vânătoare din cadrul Direcției Silvice Suceava, cu mâna pe carabină, urmărește tufișurile, doar-doar vede vreo mișcare. De departe se aude ecoul unor țipete.
A început vânătoarea. Gonacii se apropie și pădurea răsună de strigătele lor: “Ouauuu! Ouauuu! Auuu!”.
O pușcă bubuie în vale de noi, în locul marcat pentru vânătorul întârziat. Cea mai bună dovadă că și-a atins ținta e schelălăitul de cățelandru al lupului care a simțit mușcătura plumbului. Urletul său acoperă chiar și ecoul împușcăturii, se întipărește în minte ca o arsură. Vânătorul fuge după el și mai trage două focuri. Din deal, de pe culme, se aud alte două focuri, la scurt timp unul de celălalt.
Ne adunăm în vale. Stropi de sânge pe zăpadă indică locurile pe unde lupul rănit a trecut în salturi mari, de câțiva metri, aproape incredibile, mai ales pentru un animal împușcat.
“Era grozav de mare. Se mișca atât de repede că nu am mai avut timp să pun pușca la ochi. Am tras de la brâu, a făcut un salt și am văzut cum se prăbușește în zăpadă. Nu mi-a venit să cred când s-a ridicat și a pornit în vale, în salturi mari. Degeaba am mai tras, a trecut după colină, nu l-am mai atins”, povestește Georgică Botoșan vânătorilor și gonacilor adunați în jurul său.
Bătrânul Mehedeniuc ia urma lupului rănit, trece prin zăvoaie, ca un ogar adulmecând vânatul, până la pârâu.
“Mare lup…Sânge a vărsat mult, dar e deja departe. Trebuie să-l urmărim vreo doi kilometri, pe pârâu în sus”, vine expertiza bătrânului vânător. Toți sunt impresionați de puterea și rezistența masculului alfa, care a reușit să dispară.
Încolonați, pornim în căutare. Seara se lasă încetișor, pădurea devine cenușie și sumbră. Brusc, cel din fața mea se oprește și îmi face semn să stau. Deja mă oprisem.
Gheața pârâie sinistru sub picioare, iar apa gâlgâie dedesubt. Ne strecurăm pe rând, să nu ne forțăm norocul. Calc pe urmele din față și simț cum piciorul se afundă în apa rece, înconjurat de podul de gheață. Îl smulg, fericit că sub celălalt picior gheața rezistă. Totul se face în tăcere, iar coloana avansează de-a lungul pârâului, pe gheață, spre locurile unde se putea ascunde lupul.
Câțiva merg în cealaltă direcție, pentru a înconjura locul. Abia ne ocupăm poziția de supraveghere, pe o culme, pe care urcăm cu mâinile înfipte în rădăcinile de iarbă și agățați de ramuri răzlețe, când suntem chemați înapoi.
Ceilalți au dat primii de urma lupului rănit. E ascuns și își linge rănile. Mehedeniuc cel tânăr, care a dat de urma sa, spune că e mai bine să fie lăsat în pace astăzi. Vor reveni mâine, pe timp de zi.
Lupii în sat
Ne întoarcem la locul de întâlnire, unde crengi de molid trosnesc într-un foc vesel, ce luminează blana lupilor căzuți pe culme, așezați cu boturile pe zăpadă și labele groase cât mâna de om, așezate în față. Cei care i-au luat, dintr-un singur foc, țintit direct la cap, sunt felicitați de ceilalți, dar și șicanați prietenește: “Cam palid ești, Ioji…Ai văzut lupul?”. Celălalt recunoaște singur – “Uite-așa m-a apucat tremuriciul…”.
În sat, lumea ne întâmpină curioasă. Toți se îngrămădesc să atingă lupii, unii cu teamă și respect, alții ca pe niște prieteni șugubeți.
“Uite, mă, ăsta ți-a mâncat vaca în grajd în vară…Uite ce blană are…”, exclamă un sătean, admirativ, arătând lupul unui prieten.
Copiii nu îndrăznesc să se apropie, în vreme ce câinii din sat se apropie curioși și neîncrezători. Mirosul de lup îl face pe unul să latre furios…știe ce s-a întâmplat cu semenii săi, din ograda maistrului de vânătoare Mehedeniuc.
Între timp, ceata de vânători se retrage în crâșmă, pentru a uda victoria. Au și de ce. Vânătoarea de lupi e cea mai grea din toate. Sunt vânători care de 30 de ani așteaptă o așa șansă, dar nu au parte de ea. În drum, ochiul lupului lucesc sticlos. A înfruntat moartea cu ochii deschiși…
