Daniil Sihastrul în cultura românească

Imaginea actuală a Sfântului Daniil Sihastrul în cultura românească nu este aceea care i s-ar cuveni pe măsura importanței istorice și altitudinii sale spirituale.
Propunem o reconsiderare a operei sale în contextul epocii, care va pune în lumină poziția Sfântului Daniil Sihastrul în decursul domniei lui Ștefan cel Mare și în cadrul spiritual al vremii de atunci.
Subliniind rolul lui Daniile Sihastrul în evoluția domniei lui Ștefan cel Mare, nu poate fi exclusă ideea că fără sfaturile și sprijinul moral pe care le-a dăruit tânărului Ștefan și mai târziu domnitorului țării, acesta ar mai fi rămas cu titlul și importanța pe care le păstrează și astăzi.
Cuvântul isihia (de la grecescul hesychia) înseamnă liniște lăuntrică, liniște luminată.
Prin isihia, isihasm, prin practica isihastă, care de fapt este un mod de viață (o luptă cu tine însuți, din interior înspre exterior), se ajunge la scopul final de „schimbare a minții”, de la simțuri la Duh.
Isihastul este omul interior, în întregime înnoit, îmbălsămat cu toate miresmele slăvite ale sărbătorii netrecătoare: dragostea și ospitalitatea, răbdarea și ascultarea, mila și iuțimea, asprimea cu bine, blândețea cu fratele mai slab, dragostea față de Dumnezeu și spiritul de jertfă pentru El.
Omul evlaviei dislocă timpurile, biruie cursul vremurilor, pentru că iese din vârtejul lor năucitor printr-o luptă și mai grea decât lupta împotriva altora, și anume lupta lăuntrică de-a birui haosul și neînduplecarea din tine însuți.
Omul în ascultare (monahul și isihastul) devine pildă pentru miel și copil, pentru șarpe și pentru leu.
În graiul din toate zilele, „omul sfințește locul”, omul ctitorește un lăcaș de rugă, schit unde se întâmplă comuniunea pământului cu cerul.
Pământul sălbatic, păscut de turme în devălmășie, devine istorie, devine casă sau schit odată cu apariția isihastului. Stabilește „legământ cu pietrele și cu fiara câmpului, care va trăi cu tine în pace” după cuvântul lui Iov.
În satul Laura – Plai, din Bucovina (astăzi în apropiere de fâșia arată – granița cu Ucraina), Sfântul Daniil Sihastrul, în acea perioadă monahul David, va începe ascultarea.
Aici se va retrage departe de lume și de frământările acesteia, la adevărata viață pustnicească, după ce va părăsi târgul și Episcopia de Rădăuți, unde a deprins pravila vieții călugărești și a lucrat în gospodăria mănăstirii alături de ceilalți monahi. Schitul în care se retrage, numit și schitul Sfântului Lavrentie (Laurențiu) aflat la hotarul satului Laura (înglobat acum în comuna Vicovul de Sus, jud. Suceava), nume care provine de la „lavra” de călugări care sau nevoit aici, va reprezenta o treaptă de nevoință în îmbrăcarea „schimei mari”, adică ultima treaptă a călugăriei, primind un nume nou, cel de Daniil. Noul ieroschimonah Daniil se va retrage apoi într-un loc tăinuit, înspre munte, pe malul Vițeului, azi aflat în satul Putna, unde, după spusele tradiției, a dăltuit cu multă osteneală în stâncă (numită și stânca șoimului) un paraclis, cu pridvor, naos și altar și sub aceasta, tot în piatră, o încăpere ce îi slujea drept chilie după ostenelile zilei.
Daniil Sihastrul va deveni unul dintre cei mai populari sfinți moldoveni din toate timpurile, cunoscut și sub numele de „Sfântul Daniil schimonahul” sau „Sfântul Daniil cel Nou” spre a-l deosebi de proorocul din Vechiul Testament sau de Sfântul Daniil Stâlpnicul.
Amintirea lui s-a transmis din neam în neam, din timpul vieții lui, din a doua jumătate a veacului al XV-lea, până în zilele noastre. Una din tradițiile păstrate de popor despre Daniil Sihastrul a fost fixată în scris mult mai târziu, de marele cronicar moldovean Ion Neculce (1672-1745), în lucrarea acestuia O samă de cuvinte. Alte tradiții se mai păstrează și astăzi în satele și mănăstirile din Bucovina.
– Daniile Sihastrul a prezis urcarea lui Ștefan pe tronul tatălui său Bogdan al II-lea și al bunicului său Alexandru cel Bun, din neamul Mușatinilor
Vestea despre acest evlavios sihastru, se va răspândi repede, mai ales în satele din nordul Moldovei, fiind căutat de mulțime de credincioși cărora le citea rugăciuni pentru izbăvire de boli și suferințe. Astfel Ștefan, fiul lui Bogdan Vodă, care va deveni domnitor al Moldovei, încă din vremea copilăriei sale primea povețe și îndrumări, obicei pe care îl va păstra și în timpul domniei sale. Aici domnitorul Ștefan, devenit cel Mare și Sfânt, va afla refugiu după o grea bătălie, copleșit de durere și deznădejde, găsind liniștire și încurajare din partea Sfântului Daniil Sihastrul.
Daniile Sihastrul, ca un văzător cu Duhul, a prezis urcarea lui Ștefan pe tronul tatălui său Bogdan al II-lea și al bunicului său Alexandru cel Bun, din neamul Mușatinilor.
Cuvântul sihastrului s-a împlinit, și astfel, Ștefan cel Mare a fost uns domnitor al Moldovei de către mitropolitul Teoctist, în anul 1457 (6965). Ajuns pe tronul Moldovei, Ștefan Vodă l-a cercetat pe sihastrul Daniil atât în vremuri de pace, cât și în vremuri de război. Acesta l-a îndemnat, conform tradiției, să ridice mănăstirea Putna, în apropiere de chilia în care trăia. Noua mănăstire a fost sfințită la 10 septembrie 1470 de mitropolitul țării, Teoctist, de episcopul Tarasie de la Roman și un ales sobor de arhimandriți, ieromonahi și preoți de mir în număr de 64. Mănăstirea a devenit mai târziu locul în care a fost îngropat domnitorul Ștefan cel Mare împreună cu familia sa.
Tot tradiția spune că sihastrul Daniil a fost propus să fie ridicat la rangul de mitropolit, lucru pe care acesta nu l-a primit, retrăgându-se în priveghere de toată noaptea și rugăciune neîncetată într-un loc pustiu (numit și Corbul) pe malul râului Voroneț, unde povățuia în continuare pe cei ce se îndreptau spre el, pregătind ucenici într-ale călugăriei, printre care și pe Grigorie Roșca, viitor egumen la Probota, apoi mitropolit al Moldovei și ctitor al viitoarei mănăstiri Voroneț. Vedem, așadar, cum cuviosul Daniil l-a sfătuit și încurajat pe Ștefan ce Mare să lupte în continuare împotriva turcilor și să ridice o nouă mănăstire la Voroneț. Această nouă ctitorie a domnitorului Ștefan cel Mare în cinstea Sfântului Gheorghe purtătorul de biruință, a fost ridicată în vara anului 1488, din 26 mai până la 14 septembrie, după cum spune pisania, după 12 ani de la bătălie.
După fiecare luptă dată în apărarea credinței și a ființei naționale, biruitor sau biruit, brațul încă plin de sânge al luptătorului se întoarce să se curețe în fața bunului Dumnezeu prin duhovnicul său înaintevăzător Daniil Sihastrul, să se îmblânzească în apele albastre ale ctitorului.
Se spune că albastrul acesta de Voroneț, misterios ca și aurul de la Sucevița sau verdele de la Arbora, sunt extracte de pietre prețioase măcinate, amestecate cu ismă și mir de plante, frământate laolaltă în troci de piatră, ca aluatul pâinii dospind îndelung la lumina candelelor într-o dimineață pe rouă; sub ștergar nou, tot e umflat în covecioare, e smuls cu mâna sufletească a luminii, plămădit cu grijă pe altarul ud, luând acest chip nemuritor de bucurie a desăvârșirii.
Sfântul Daniil Sihastrul va fi înmormântat în această mănăstire sub o lespede de gresie pe care se află o inscripție în limba slavonă: ” Acesta este mormântul părintelui nostru David, schimnicul Daniil” fără precizarea datei, care nu este cunoscută. În mănăstirea Putna se găsește o părticică din moaștele sfântului Daniil Sihastrul, mai bine zis un deget arătător – îmbrăcat în ferecătură de argint și împodobit cu mărgăritare din 1749 – care, după tradiție, ar fi degetul cu care i-a arătat lui Ștefan cel Mare locul potrivit ridicării mănăstirii Putna.
– Sfântul Daniil Sihastrul a fost un fiu ales al Bisericii, o flacără nestinsă a Ortodoxiei și un vizionar al acelor vremuri
Numele sfântului Daniil Sihastrul apare în mai multe documente și vieți ale sfinților din acea vreme și de mai târziu, toate subliniind că în tradiția populară a fost considerat sfânt, canonizarea acestuia făcându-se abia în anul 1992, la 20 iulie, de către Sfântul Sinod, când s-a hotărât prăznuirea la 18 decembrie. |n același an a fost canonizat și Sfântul Ștefan cel Mare, a cărui prăznuire este trecută pe 2 iulie.
Mărturiile istorice și tradiția atestă fără îndoială că Sfântul Daniil Sihastrul a fost un fiu ales al Bisericii, o flacără nestinsă a Ortodoxiei și un vizionar al acelor vremuri.
Putem întări aceasta și datorită faptului că, după aproape 500 ani, locul chiliei sale, astăzi o troiță în „lavra” comunei Laura, a rămas în sânul țării, granița de nord a României trecând la 100 de metri de aceasta.
Bunul Dumnezeu a avut grijă ca fâșia arată să fie granița până la fostul schit al Sfântului Daniil Sihastrul.
Sfântul Ștefan ne-a lăsat prin cea mai adâncă și strânsă domnie pe aceste pământuri, țara întreagă înzestrată cu toate virtuțile și averile necesare unei drepte viețuiri creatoare în inima istoriei. El unește adâncul cu înaltul prin limba de aur a clopotului „Buga”, care și astăzi strigă cu glas senin peste codri „Ștefan Vodă, Domn cel Sfânt”.
Când Ștefan cel Mare și Sfânt, acest Solomon și Justițian al neamului nostru, se pune pe lucru, „în mâna lui zvâcnește securea și înfocarea pădurarului maramureșean”.
Pe obrazul blând al ctitoriilor lui Ștefan au picurat lacrimile zugravilor al căror plâns lăuntric de bucurie a fost atât de statornic și adânc, încât au străbătut pereții groși de piatră, înflorindu-i și în afară întocmai ca pe dinăuntru.
Spiritualitatea bucovineană se desfoliază dinăuntru în afară, din veșnicie în temporar, nu invers, din sentimentul viețuirii veșnicului. Precum prin nuntă feciorul intră în lume, în legea severă a căsniciei, întru rodire și creație, tot așa isihastrul intră, pe aceeași poartă, întru aceeași rodire, sânul Logosului. Mireasa lui devine Logosul și veghere în cuvânt, păstrarea tradiției sub același clopot liturgic, împletindu-și luminile cu apusul soarelui.
Bucovina, așa cum ne-a rămas, cu ctitoriile și sfinții ce le însuflețesc, este una dintre cele mai pilduitoare de pe fața pământului. (Pr. Radu Ilaș)