Dana

Cum bine se știe, direcțiile județene pentru cultură nici nu organizează, nici nu susțin manifestări culturale. Potrivit atribuțiilor ce le au în teritoriu, instituțiile cu pricina ar fi mai îndreptățit intitulate „Direcții pentru culte și patrimoniu”, puzderia de manifestări din care se înfiripă pulsul cultural al unui oraș sau comune rămânând să-l gospodărească, democratic, cine… se învrednicește: muzee, biblioteci, case de cultură, primării, redacții, ba chiar și persoane particulare. N-aș zice că-i cel mai firesc lucru de pe lume să nu se ocupe de promovarea concretă a culturii tocmai lucrătorii direcțiilor pentru cultură – desigur, am în vedere acțiunile mari, ce necesită efort de concepție și de organizare, nu sumedenia de mărunte întâmplări ridicate fără prea mult temei la rangul de eveniment.
Nu prea știu care-i situația exactă, din acest punct de vedere, în alte județe, dar la Iași, polul interesului translează dintr-o zonă într-alta, fără a se face simțită vreo contribuție a direcției cu pricina. „Nu-i treaba noastră” – ni se poate răspunde, cu Statutul instituției pe masă. Și, într-adevăr, nu-i. Dar de ce nu-i? Asta-i altă chestiune, și o vom lua în discuție într-un articol viitor. Cum situația de la Iași n-aș crede că-i singulară și cum natura are oroare de vid, dacă nu se implică forul… tutelar, apar alți inițiatori și organizatori. Ceea ce nu-i rău – dimpotrivă.
O bună bucată de vreme se putea lua pulsul cultural al Iașului consultând programul manifestărilor organizate de Muzeul literaturii (Casa Pogor). De-o vreme, frecvența invitațiilor a început să scadă; felia de spațiu rămas disponibil și-a adjudecat-o imediat o merituoasă persoană particulară, căreia nu-i bănuiam apetența pentru finețuri artistice și răsfăț cultural: inginerul Mihai Pascal. Cu succes în afaceri, și-a direcționat profitul în înființarea a două elegante și funcționale galerii de artă plastică („Galeriile Dana”). A început cu organizarea de expoziții bine gândite și generos lansate, izbutind să aducă la vernisaje elita rafinată a intelectualității ieșene. Și-a diversificat, repede, activitățile, înființând o editură care – culmea! – nu uită să plătească drepturile de autor, devenind, astfel, o rara avis în peisajul editorial românesc, pe cât de policrom (ca să nu zic pestriț…) pe atât de păgubos din punctul de vedere al truditorului cu peana.
De curând a început să se desfășoare și un ciclu de serate menite să readucă în atenția publică reale valori ieșene, omagiindu-le cu prilejul unor aniversări mai mult sau mai puțin rotunde, sub semnul devizei nerostite „nasc și-n Moldova oameni!” Dacă „semn al reconcilierii între generații” este prea mult spus, oricum, omagierile tăinuiesc și un gest reparator, câtă vreme, potrivit metehnelor balcanismului autohton, în ultimele decenii s-a dat cu voluptate taman în pomii cu roade. Prima seară a fost dedicată academicianului Al. Zub, cu prilejul împlinirii a 75 de ani. I-a urmat, zilele trecute, un alt academician, Valeriu D. Cotea, trecut de pragul celor 83 de ani.
Este de-a dreptul reconfortant să constați cât interes au trezit aceste manifestări omagiale și ce buchet de personalități au ținut să le onoreze cu prezența. De remarcat și contribuția Studioului de televiziune Iași, care, din postura de co-organizator, a oferit o remarcabilă susținere prin intermediul filmului documentar. Ar fi vorba, așadar, de tentativa instinctivă de a se regăsi, barem în intenții, virtuți și valori ale amiciției ce a caracterizat (nu fără perioade de hiatus) viața culturală ieșeană interbelică. Când, în 1931, scriitorii organizau conferința „Despre prietenie”, cu participarea lui Panait Istrati, Topârceanu, Sadoveanu, Demostene Botez, Otilia Cazimir, Gr. T. Popa ș.m.a. Moto-ul conferinței era un citat din Dimitrie Anghel: „Iașul este o familie în care toți se cunosc, se ajută și se tolerează.” Procedând la cuvenita updatare, am avea temei să reținem din vechea și idealizanta formulare, mai întâi realitatea că… toți se cunosc – nu chiar din scris; cine să-și mai baă capul cu operele confraților? Că toți se ajută, ar rămâne ca deziderat. Mă tem că iluzoriu. Că toți se tolerează – iată un țel concret. Și tangibil.