„Dai puțin, primești mult …” – Predica Înaltpreasfințitului Părinte Calinic la Duminica Înfricoșătoarei Judecăți

Dumnezeu a hotărât o zi, a Înfricoșătoarei Judecăți, considerată ca fiind ultima a acestei lumi (Matei 24, 1-26), în care vrea să judece pe toți oamenii (Matei 11, 21-24), pentru ca fiecăruia să-i răsplătească după faptele lui (Psalmii 61, 11).
Aceasta va fi ziua de pe urmă (Matei 24, 30); ziua în care „noi toți trebuie să ne înfățișăm înaintea scaunului de judecată al lui Hristos, ca să ia fiecare după cele ce a făcut prin trup, ori bine, ori rău” (II Corinteni 5, 10). „Este rânduit oamenilor o dată să moară, iar după aceea să fie judecata.” (Evrei 9, 27), întărește Sfântul Apostol Pavel.
Sfinții Părinți leagă această afirmație a Sfântului Apostol Pavel de referirea la judecata particulară a oamenilor, când vor fi judecate doar sufletele lor. Ea se face, conform Tradiției, în a patruzecea zi de la ieșirea sufletului din trup, când sufletul este dus pentru a treia oară în fața Dreptului Judecător pentru a se hotărî locul provizoriu de așteptare – rai sau iad, în funcție de faptele fiecăruia – până la judecata universală.
Momentul Judecății de Apoi, care va fi la sfârșitul veacurilor, este cunoscut numai de Dumnezeu Tatăl (Matei 24, 36); atunci omul va fi judecat în plinătatea lui, trup și suflet. Se vor judeca nu doar păcatele, ci și urmările acestora.
Interesantă este împărțirea timpului trăit de sufletul omului până la judecata particulară, respectiv până în a patruzecea zi, când, însoțit de toate ale sale (memorie, cugetare, gândire, înțelegere, voie liberă), are de parcurs, potrivit învățăturii Bisericii, următorul itinerar.
În primele două zile este purtat de îngerul păzitor peste tot pe unde a trăit și umblat, din pruncie și până în ceasul morții, sufletul întâlnindu-se cu toate faptele lui, bune și rele, pe care le-a săvârșit în diferite locuri și momente.
În a treia zi sufletul este dus de îngerul său păzitor pentru a se înfățișa înaintea lui Dumnezeu, realizându-se astfel acea primă întâlnire față către față, după care omul și îngerul merg împreună, până în a noua zi, pentru a vizita raiul. Aici sunt toți cei care au împlinit, în timpul vieții lor, voia lui Dumnezeu.
În a noua zi, cei doi, sufletul însoțit de îngerul său, vizitează iadul, locul de osândă al păcatului și sălașul celor condamnați. Distanța dintre rai și iad este cale de o prăpastie, după cum ne descoperă Iisus în Parabola Bogatului nemilostiv și a săracului Lazăr (Luca 16, 23, 26), de pe malurile căreia se pot vedea și auzi unii pe alții. Pentru noi, revelator în acest sens rămâne dialogul dintre Avraam și bogatul nemilostiv (Luca 16, 24-31).
În a patruzecea zi are loc judecata particulară, când Dumnezeu ia o hotărâre provizorie, deci nu eternă, privind locul în care va fi dus sufletul, în funcție de credința și de faptele celui judecat; raiul sau iadul sunt locurile unde fiecare suflet va aștepta Judecata de Apoi.
Cât privește locul în care se va face Judecata de Apoi, Sfântul Apostol Pavel dezvăluie corintenilor că va fi în văzduh (I Corinteni 15, 50-51; cf. și I Tesaloniceni 4, 17), pe când prorocul Ioil o localizează în Valea lui Iosafat, nu departe de Ierusalim: „Și voi aduna toate neamurile, zice proorocul, și le voi pogorî pe ele în Valea lui Iosafat și Mă voi judeca cu ele acolo.” (Ioil 4, 12).
De aceeași părere este și prorocul Iezechiel, care descrie destul de dramatic învierea oaselor uscate: „Oase uscate, ascultați cuvântul Domnului! […] Iată, Eu voi face să intre în voi duh și veți învia […] și veți ști că Eu sunt Domnul. […] Astfel veți ști că Eu sunt Domnul, când voi deschide mormintele voastre și vă voi scoate pe voi, poporul Meu, din mormintele voastre. Și voi pune în voi Duhul Meu și veți învia și vă voi așeza în țara voastră.” (Iezechiel 37, 4-5, 13-14). Oasele celor morți ca iarba vor odrăsli, spune și prorocul Isaia (66, 14). Fără aceste profeții, nimeni nu-și poate explica misterul bucuriei de Paști, preludiul învierii de obște, ca pregustare din harul transfigurării.
Timpul în care se va face Judecata de Apoi este ascuns până și lui Hristos ca Om. Însă Hristos ne atrage atenția de a fi cu luare-aminte la anumite semne care vor anticipa momentul: „Soarele se va întuneca și luna nu va mai da lumina ei, iar stelele vor cădea din cer și puterile cerurilor se vor zgudui.” (Matei 24, 29). Și când vor începe să fie toate acestea, ne îndeamnă Mântuitorul, „prindeți curaj și ridicați capetele voastre, pentru că răscumpărarea voastră se apropie” (Luca 21, 28). Înaintea Judecății de Apoi trebuie să vină peste lume o transformare radicală, când se vor arăta un cer nou și un pământ nou, ca să poată primi pe Omul nou, transfigurat – Hristos.
Judecata se va face, afirmă Sfântul Grigorie de Nyssa, pe baza argumentelor scripturistice: după legea conștiinței, pentru cei de dinainte de Lege (Romani 2, 14-15); după Legea lui Moise, pentru cei din seminția lui Israel (Romani 2, 12); și după Legea lui Hristos, pentru cei ai lui Hristos (Ioan 12, 48; Romani 2, 1-6; Iacov 2, 12). Necredincioșii vor fi judecați, probabil, după legea conștiinței, strâns legată de determinismul cosmologic, adică de ciclicitatea sau rostul zidirilor.
Revelatoare rămâne icoana Înfricoșătoarei Judecăți, care încorporează și expune toate elementele Evangheliei după Matei, capitolul 25, versetele 31-46.
De remarcat este faptul că, deși Judecata de Apoi este o lucrare a Sfintei Treimi, ea a fost încredințată lui Hristos: „Tatăl nu judecă pe nimeni, ci toată judecata a dat-o Fiului.” (Ioan 5, 22). De aceea, întreaga făptură năzuiește spre Hristos ca scop ultim al existenței. Stăruitoare vor fi rugăciunile Maicii Domnului și ale Sfântului Ioan Botezătorul, care vor cere îndurare pentru cei păcătoși, cum este reliefat și în icoana Deisis; Sfinții Apostoli vor fi așezați pe douăsprezece tronuri, potrivit promisiunii (Matei 19, 28).
Sub tronul Judecății vor sta pergamentele cu sentințele drepților și păcătoșilor. „Veniți, binecuvântații Tatălui Meu, moșteniți Împărăția cea pregătită vouă de la întemeierea lumii.” (Matei 25, 34-40) va fi sentința pentru cei dintâi. Sentința păcătoșilor va fi fără echivoc: „Duceți-vă de la Mine, blestemaților, în focul cel veșnic, care este gătit diavolilor și îngerilor lui.” (Matei 25, 41). Vor arde în foc păcătoșii și nimeni nu va putea să-i stingă (Isaia 1, 31). Stihiile (trupurile) lor aprinse se vor topi (II Petru 3, 12); și toate acestea vor fi pentru că nu au vrut să-L vadă pe Hristos în fratele lor, atunci când a fost flămând, însetat, străin, gol, bolnav, în temniță și în suferință. Aceștia nu au voit să-L audă și nici nu au auzit strigătul lui Dumnezeu: „Milă voiesc” (Osea 6, 6).
Arhanghelul Mihail ține în mâna dreaptă o sabie de foc, iar în stânga balanța judecății. Îngerii, mii de mii și miriade de miriade (Daniel 7, 9-10), țin în mâini cărțile în care sunt trecute faptele fiecărui om (Apocalipsa 20, 11-13). Alții trâmbițează, anunțând ziua de pe urmă, învierea morților și începerea Judecății (I Tesaloniceni 4, 16-17).
Viii și morții așteaptă sentința. Râul cel de foc (Daniel 9, 10) care iese de sub picioarele lui Hristos stă gata să înghită în vâlvătaia lui ceata demonilor și a celor care s-au făcut părtași lor.
Sfinții – strămoșii, patriarhii, profeții, apostolii, ierarhii, mărturisitorii, mucenicii, cuvioșii, împărații și toate sufletele adormite în dreapta credință – trăiesc deja slava zilei celei neînserate a împărăției veșnice, „fiindcă sfântul nu va mai fi judecat la Judecata de Apoi, căci a fost judecat încă de aici, de pe pământ, și luminat mai dinainte”, după cum scrie Sfântul Simeon Noul Teolog (Discursul X).
Criteriul judecății ultime a lui Hristos va fi iubirea sau neiubirea aproapelui (Luca 10, 25-37). Iubirea creștină este imposibilitatea posibilă de a-L vedea pe Hristos în persoana celuilalt, oricine ar fi, – el sau ea –, și pe care Dumnezeu, în iconomia Sa veșnică și de nepătruns, a hotărât să-L introducă în viața noastră, fie și pentru câteva clipe; însă nu doar ca pe un simplu și trecător prilej de a face fapte bune sau de a ne antrena într-un exercițiu de filantropie, ci ca să pună început unei veșnice intimități – prin iubirea față de cel străin și adeseori necunoscut – cu Însuși Dumnezeu. Căci fiecare dintre noi a primit harul și darul iubirii lui Hristos cel veșnic. Dreapta judecată a lui Dumnezeu, despre care ne vorbește parabola din Evanghelia după Sfântul Matei (25, 31-46), redă sensul și înțelesul vieții noastre și dezleagă marea taină a existenței omenești, cuprinsă în acest loghion: „Adevărat zic vouă: Întrucât ați făcut unuia dintr-acești frați ai Mei, prea mici, Mie Mi-ați făcut.” (Matei 25, 40).
Așadar, „siliți-vă cu atât mai vârtos să faceți temeinică chemarea și alegerea voastră” (II Petru 1, 10), pentru „că vine noaptea, când nimeni nu poate să lucreze” (Ioan 9, 4).
Desigur, permanentizând realitatea Judecății de Apoi în existența noastră și privind viața în perspectiva eshatologică a judecății, vom putea înțelege dimensiunea vrerii lui Dumnezeu, Care ne cere să-l îmbrăcăm pe cel gol, să-l hrănim pe cel flămând, să-i ostoim setea celui însetat, să-l găzduim pe cel fără de adăpost și să-l cercetăm pe cel bolnav sau pe cel aflat în temniță.
Împărăția lui Dumnezeu se poate dobândi doar cu un strop de apă și cu o firimitură de pâine, dacă sunt oferite cu iubire. Exact atât cât știm că are orice om nevoie. Sau, cum îndeamnă Sfântul Serafim de Sarov: „Dă-i celui flămând pâinea pe care ai vrea să o mănânci tu”.
Pentru că ceea ce oferim noi celor în suferință, aceea ne va oferi Hristos, atunci când vom sta la masa Lui, după primirea sentinței Judecății de Apoi, la care, cum ne învață Sfântul Ioan Gură de Aur, milostenia va șterge mulțime de păcate.