„Dai puțin, primești mult…” – Predica Înaltpreasfințitului Părinte Calinic la Duminica Înfricoșătoarei Judecați (a lăsatului sec de carne)

Dumnezeu a hotărât o zi, a Înfricoșătoarei Judecăți, considerată ca fiind ultima a acestei lumi (Matei 24, 1-26), în care vrea să judece pe toți oamenii (Matei 11, 21-24), pentru ca fiecăruia să-i răsplătească după faptele lui (Psalmii 61, 11).
Aceasta va fi ziua de pe urmă (Matei 24, 30); ziua în care „noi toți trebuie să ne înfățișăm înaintea scaunului de judecată al lui Hristos, ca să ia fiecare după cele ce a făcut prin trup, ori bine, ori rău” (II Corinteni 5, 10). „Este rânduit oamenilor o dată să moară, iar după aceea să fie judecata.” (Evrei 9, 27), întărește Sfântul Apostol Pavel.
Sfinții Părinți leagă această afirmație a Sfântului Apostol Pavel de referirea la judecata particulară a oamenilor, când vor fi judecate doar sufletele lor. Ea se face, conform Tradiției, în a patruzecea zi de la ieșirea sufletului din trup, când sufletul este dus pentru a treia oară în fața Dreptului Judecător pentru a se hotărî locul provizoriu de așteptare – rai sau iad, în funcție de faptele fiecăruia – până la judecata universală.
Momentul Judecății de Apoi, care va fi la sfârșitul veacurilor, este cunoscut numai de Dumnezeu Tatăl (Matei 24, 36); atunci omul va fi judecat în plinătatea lui, trup și suflet. Se vor judeca nu doar păcatele, ci și urmările acestora.
Interesantă este împărțirea timpului trăit de sufletul omului până la judecata particulară, respectiv până în a patruzecea zi, când, însoțit de toate ale sale (memorie, cugetare, gândire, înțelegere, voie liberă), are de parcurs, potrivit învățăturii Bisericii, următorul itinerar.
În primele două zile este purtat de îngerul păzitor peste tot pe unde a trăit și umblat, din pruncie și până în ceasul morții, sufletul întâlnindu-se cu toate faptele lui, bune și rele, pe care le-a săvârșit în diferite locuri și momente.
În a treia zi sufletul este dus de îngerul său păzitor pentru a se înfățișa înaintea lui Dumnezeu, realizându-se astfel acea primă întâlnire față către față, după care omul și îngerul merg împreună, până în a noua zi, pentru a vizita raiul. Aici sunt toți cei care au împlinit, în timpul vieții lor, voia lui Dumnezeu.
În a noua zi, cei doi, sufletul însoțit de îngerul său, vizitează iadul, locul de osândă al păcatului și sălașul celor condamnați. Distanța dintre rai și iad este cale de o prăpastie, după cum ne descoperă Iisus în Parabola Bogatului nemilostiv și a săracului Lazăr (Luca 16, 23, 26), de pe malurile căreia se pot vedea și auzi unii pe alții. Pentru noi, revelator în acest sens rămâne dialogul dintre Avraam și bogatul nemilostiv (Luca 16, 24-31).
În a patruzecea zi are loc judecata particulară, când Dumnezeu ia o hotărâre provizorie, deci nu eternă, privind locul în care va fi dus sufletul, în funcție de credința și de faptele celui judecat; raiul sau iadul sunt locurile unde fiecare suflet va aștepta Judecata de Apoi.
Cât despre trecerea prin vămile văzduhului, evocate de unii Părinți ai Bisericii, considerăm că ele rămân printre nenumăratele taine ale lui Dumnezeu.
Încurajatoare este afirmația Sfântului Simeon al Tesalonicului care spune că slujbele Bisericii, Sfânta Liturghie și, mai ales, milosteniile celor rămași în viață au puterea de a scoate multe suflete din iad, cu excepția celor care au păcătuit împotriva Duhului Sfânt (Matei 12, 31-32), pentru care apostolul iubirii ne interzice să ne rugăm (I Ioan 5, 14-16).
Așadar, cei de aici se roagă pentru cei de dincolo, iar cei de dincolo, mai ales sfinții, se roagă pentru cei de aici. Acesta este de altfel circuitul de rugăciune și comuniune al Bisericii.
Sufletele aflate în rai – considerat a fi antecamera Împărăției lui Dumnezeu care a fost gătită omului de la întemeierea lumii (Matei 25, 34) – se află în stare de comuniune, împărtășindu-se desăvârșit și veșnic din slava Sfintei Treimi. Sau, cum scrie Sfântul Simeon Noul Teolog, Împărăția cerurilor le va fi drepților o locuință sigură, în care va străluci Hristos, iar ei vor străluci în El, spre deosebire de cei din iad care, după Judecata de Apoi, vor rămâne pradă veșnică acelor chinuri pricinuite de osânda viermelui celui neadormit al conștiinței și focului care nu se va stinge (Isaia 66, 24) și a cărui lumină este ca o beznă oarbă (Iov 10, 12). Ocara și rușinea sufletelor din iad vor fi veșnice (Daniel 12, 2) după Înfricoșătoarea Judecată.
Cât privește locul în care se va face Judecata de Apoi, Sfântul Apostol Pavel dezvăluie corintenilor că va fi în văzduh (I Corinteni 15, 50-51; cf. și I Tesaloniceni 4, 17), pe când prorocul Ioil o localizează în Valea lui Iosafat, nu departe de Ierusalim: „Și voi aduna toate neamurile, zice proorocul, și le voi pogorî pe ele în Valea lui Iosafat și Mă voi judeca cu ele acolo.” (Ioil 4, 12).
De aceeași părere este și prorocul Iezechiel, care descrie destul de dramatic învierea oaselor uscate: „Oase uscate, ascultați cuvântul Domnului! […] Iată, Eu voi face să intre în voi duh și veți învia […] și veți ști că Eu sunt Domnul. […] Astfel veți ști că Eu sunt Domnul, când voi deschide mormintele voastre și vă voi scoate pe voi, poporul Meu, din mormintele voastre. Și voi pune în voi Duhul Meu și veți învia și vă voi așeza în țara voastră.” (Iezechiel 37, 4-5, 13-14). Oasele celor morți ca iarba vor odrăsli, spune și prorocul Isaia (66, 14). Fără aceste profeții, nimeni nu-și poate explica misterul bucuriei de Paști, preludiul învierii de obște, ca pregustare din harul transfigurării.
Timpul în care se va face Judecata de Apoi este ascuns până și lui Hristos ca Om. Însă Hristos ne atrage atenția de a fi cu luare-aminte la anumite semne care vor anticipa momentul: „Soarele se va întuneca și luna nu va mai da lumina ei, iar stelele vor cădea din cer și puterile cerurilor se vor zgudui.” (Matei 24, 29). Și când vor începe să fie toate acestea, ne îndeamnă Mântuitorul, „prindeți curaj și ridicați capetele voastre, pentru că răscumpărarea voastră se apropie” (Luca 21, 28). Înaintea Judecății de Apoi trebuie să vină peste lume o transformare radicală, când se vor arăta un cer nou și un pământ nou, ca să poată primi pe Omul nou, transfigurat – Hristos.
Împărăția lui Dumnezeu se poate dobândi doar cu un strop de apă și cu o firimitură de pâine, dacă sunt oferite cu iubire. Exact atât cât știm că are orice om nevoie. Sau, cum îndeamnă Sfântul Serafim de Sarov: „Dă-i celui flămând pâinea pe care ai vrea să o mănânci tu”.
Pentru că ceea ce oferim noi celor în suferință, aceea ne va oferi Hristos, atunci când vom sta la masa Lui, după primirea sentinței Judecății de Apoi, la care, cum ne învață Sfântul Ioan Gură de Aur, milostenia va șterge mulțime de păcate.