Dacă și cu parcă

Una dintre cele mai cunoscute poezii ale lui Rudyard Kipling se intitulează „Dacă” („Dacă ajungi să umpli minutul trecător / Cu șaizeci de clipe de veșnicii mereu / Vei fi pe-ntreg pământul deplin stăpânitor / Și mai presus de toate, un OM, iubitul meu”). Conjuncția simplă „dacă”, mare putere în orânduirea lumii acesteia, introduce, de regulă, o propoziție condițional-optativă: „dacă plouă, crește grâul”, pendulând între posibil și imposibil. Zicerea românească „Dacă baba ar avea roate, s-ar chema tractor” sugerează mai degrabă împăcarea cu fatalistul „n-a fost să fie”, pe când „Dacă și cu parcă / se plimba-ntr-o barcă” induce subversiv îndoiala: „ei, aș!” Translată în câmpul istoriei, conjuncția „dacă” naște regrete târzii, alături de întrebări fără răspuns: dacă, în ziua de 22 decembrie 1989, ar fi șuierat ditamai viscolul, cu nămeți de un metru, când s-ar fi declanșat revoluția română, și mai ales cum? Ceaușescu, desigur, nu mai avea multe zile pe tron, românii erau exasperați, mai marii lumii votaseră tacit eliminarea „eroului între eroi”. Dar, cine știe, într-o altă împrejurare, n-ar mai fi curs atâta sânge; dacă nu chiar de catifea, barem revoluție de molton să fi fost!
O mulțime de „dacă” aflăm în cartea „Operațiunea Autonomus”, tradusă cu mare întârziere și la noi. Autorul, englezul Ivor Porter, fusese trimis de British Council pe un post de lector la Universitatea București. După primele surprize, nu tocmai plăcute, prilejuite de cunoașterea unei țări și a unui popor despre care nu știa nimic, Porter ajunge să-i prețuiască și chiar să-i iubească pe români. Recunoscând, cu prudență, că „nu-mi va fi dat niciodată să văd o țară cu atâtea contraste și contradicții”. Prin jocul sorții, universitarul Porter ajunge să fie parașutat în România, în 1943, cu însărcinarea de a purta discuții cu liderii partidelor politice, spre a-i determina să încheie armistițiul cu Aliații. Dacă… dar n-a fost să fie. Operațiunea este prost pregătită, cei trei englezi ai misiunii „Anonimous” ajung în miez de noapte și de iarnă pe-o arătură din preajma târgului Roșiori, unde nu-i aștepta nimeni. Sunt, repede, arestați și devin primii prizonieri de război dintr-un stat inamic. Calitate în care-s tratați ca oaspeți, omeniți cu toate cele și feriți, din dispoziția lui Antonescu, de germanii ce voiau să-i expedieze la Berlin. Cititorul află sumedenie de noutăți privind istoria recentă a românilor, inclusiv supozițiile unui nesfârșit șir de „dacă”. De pildă: în 1943, regele Carol, aflat la Londra, s-a întâlnit cu Chamberlain. După ce a căzut de acord cu gazda că „ambițiile lui Hitler în Europa sunt mai curând economice decât teritoriale”, regele a propus ca România să-și vândă petrolul și grânele nu Germaniei, ci Angliei. Nu s-au înțeles… la preț: „Marea Britanie nu era deloc dispusă să plătească prețuri mai ridicate decât cele mondiale, doar pentru a face produsele inaccesibile Führerului.” Dar dacă negocierea ar fi avut rezultatul opus? Ce-a fost a fost și consecințele se cunosc: mașina de război a Wehrmachtului s-a hrănit, tot războiul, cu petrol românesc. Alt „dacă”: în 1944, Hitler a fost sfătuit să trimită la București o divizie Panzer din Iugoslavia, pentru a împiedica o posibilă lovitură de stat în România. Führerul a ezitat, n-a fost de acord, lovitura s-a dat. În interiorul căreia, alt „dacă”: chemat la Palat, unde urma să fie arestat, Antonescu a respins hotărât invitația regelui: „Să mă mai lase în pace!” Voia să plece imediat pe front. A cedat în urma telefonului insistent de la Sănătescu, un vechi prieten care… știa ce-o să urmeze. Dacă Antonescu nu venea, greu de spus cum s-ar fi scris istoria „eliberării”… Maniu le-a cerut britanicilor 2.000 de parașutiști, sub protecția cărora se putea rupe de Axă pe vremea când rușii mai erau dincolo de Prut. „Două mii de oameni ar fi putut schimba istoria Europei postbelice” – scriu istoricii. Evident, dacă Londra ar fi fost de acord. Dar n-a fost. Noutatea cea mai mare a cărții constă însă în consistentele retușuri aduse unor portrete ale liderilor politici și militari, văzuți de aproape, dezinhibat și fără parti-pris-uri. (De remarcat faptul că întoarcerea armelor împotriva Germaniei naziste este văzută de Porter după cum urmează: „Neîndoielnic, ea a avut o contribuția mai mare decât debarcarea aliată!”) În numele atotputernicului „dacă” îmi îngădui și eu să așez în pagină o nevinovată întrebare: dacă nu era împușcat Ceaușescu de Crăciunul lui 1989, cam pe unde s-ar afla nea Nicu acum? După cum merg politicalele la noi, eu îl văd senator, șef de partiduleț parlamentar, cu îndemnizație de fost președinte, vilă de protocol și SPP-iști „în coadă” (vorba Chiriței). La anul i-am sărbători Centenarul, odată cu cel al Marii Uniri.
Dacă și cu parcă…